Era știut că Iacint Manoil are succes la femei. Era atît de urît., că le impresiona. Și atît de direct în prostia lui, încît părea sincer. Ca o piatră de moară. Era actor. În teatru au succes bărbații foarte frumoși sau urîți ca moartea. Iacint avea șanse. Nu izbutise prea mult. Nu-l interesase. O urmă de bun simț rămasă nespălată pe fundul vasului cu cromozomi îl oprea să se exteriorizeze. Și-apoi era leneș. (...)
Cu un rest de luciditate, se lipsise de o proastă energică, ordonată, făcătoare de tocănițe și prăjituri. Ea cîștiga și bani. Făcea înmulțiri și împărțiri la Rolcarton. Avea scris frumos, școlăresc. Se chema ea contabil șef? Se chema. Ilustra și paradoxul matematicii: ăi care se pricep la calcul diferențial trag mîța de coadă. În schimb, ăia care n-au habar decît de aritmetică, patru operații, își umflă teșchereaua.
La Rolcarton viața era un vis, moartea o deșteptare. Dar de ce să mori? Era la capătul pămîntului, pe lîngă comuna Cățelu. Calea ferată industrială ieșea printre două porți mari, ruginite, prin spatele unor ulițe suburbane și se ducea hăt, spre linia de centură. Cînd te-ai fi uitat, într-o dimineață de primăvară, în lungul ei te-ai fi putut gîndi că se leagă cu linia principală, apoi cu alte linii și ești cumva în racord direct cu gări depărtate, de care nici n-ai auzit sau le-ai văzut doar prin filme, cu halte italienești mirosind a cafea proaspătă în ceața zorilor, cu gări principale cu parfum de detergent, cu stații impozante unde closetele au capace și hîrtie igienică.
Dar la Rolcarton cine să se gîndească la toate astea? Primăvara pe rambleul înverzit răsărea păpădia și n-o vedea nimeni. Oamenii mai munceau, mai mureau. Alături era o tipografie, le aduceau portarii ziare. Șefii aveau ziarul lor, la cafeaua de bun-sosit. Ăia mai mici citeau în grup, după prînz. Era bun ziarul, că era scris mare. Un omor din dragoste, o bunică violată, timpul trecea ușor. Un tînăr a intrat călare într-o discotecă. Și mai jos, cu litere mai mici: calul era alb. Altceva ce-ar fi trebuit să mai știi?
Rolcaronul avea și o echipă de fotbal, printr-o divizie de la jumătatea alfabetului. Îi rămăsese numele vechi: “Voința Rolcarton” și jucătorii aveau într-adevăr o voință de mucava umezită. Jucau pe terenul comunal, un fel de tăpșan pentru păscut gîștele.
Numai echipamentul era frumos, luat de la o fabrica de confecții prin prietenia directorilor. Își aruncau mingea unul altuia la futu-i mă-sa. Antrenorul, nea Mișu, care jucase odată, în tinerețe, pe “23” cu naționala de juniori B, mai ascundea în pipotă un rest de orgoliu. Se vedea într-o bună zi purtat pe brațe de jucători cu cupă cu tot. Dar de unde cupă? După fiecare meci pierdut, la care asistau peste 28 spectatori, nea Mișu le plesnea cîte un discurs îndurerat.
După cîteva minute, căpitanul echipei, Țucu, un fundaș care pe mulți îi trimisese la ortopedie, îl oprea din speech pe jumătate milos, pe jumătate scîrbit:
- Da’ mai lasă-ne, bre, nea Mișule, că ne-ai umplut curul de lacrimi.
Căpitanul ăsta de echipă, nu era prea înalt. Era însă destul de solid ca să fie, în teren, imobil ca o solniță. Tocmai venise “la sediu”, la Rolcarton adică, să se mai roage de director pentru niște bani. Îi tăia la ramazan, că din centrări și șuturi, și alea pe lîngă poartă, nu se sătura nimeni. Madam Manoil, contabila, asistase și ea ca un cadru de conducere ce era, la milogeala cotonogarului. Țucu avea un stil aparte al negocierii. Era de o familiaritate care îi înjosea și pe ceilați și pe sine. Îl luase pe director cu “șefu’”, “bre, nea”, “tălică“, “păpică“. Chestii d-astea.
Directorul ce să mai zică? Avea el o șustă la o fabrică de salam. Le mai dădea de pe-acolo mezeluri. Bani, de unde?
Mergeau și prost, atacau toți deodată ca neghiobii. N-aveau nici o concepție tactică, zicea antrenorul, parcă asta n-ar fi fost treaba lui. Se năpusteau toți în față: “Pe ei și la Dobrică!”. Dar nu-i mai țineau forțele să se întoarcă în apărare și se trezeau cu portarul tăvălindu-se singur prin careu. Mingea peticită se tîra pînă în fundul plasei. Antrenorul smiorcăia pe lîngă țigară vorbind de unul singur:
- Salam–salam… Sibiu – Sibiu… Antrenamente, Sulea…
Directorul se cam săturase de ei. Acum îl trimisese pe Țucu cu madam Manoil, să scape de lipicioasa lui prezență. Să facă niște forme pe-acolo, să mai stoarcă o primă la “băieți”. Socotitoarea era ea matroană, dar după buletin n-avea decît vreo 33 de anișori. Părea excesiv împlinită, calculele și bilanțurile fac curul mare, dar carnea era tare ca mingea Addidas. Țucu, ce i-o fi trecut prin creierul lui mare dar inutil? S-o ia la unșpe metri. Bancuri și complimente de-ale lui, vestiar de divizie inferioară, snoave fără poantă, cum se pișau ei sub dușuri și făceau concurs de nimerit la semn.
În chip cu totul surprinzător, balanțista de cifre îl găsi cu haz pe ghipsar. Era și mai tînăr nărăvașul. Ori că Iacint, ca actor, o privea de sus și-o ironiza, ca prostul, că parcă el știa estetica pe degete… Ori că scîrba de stoper îi dăduse pe la glande cu mirosul lui de opt ture de pistă… Ori că, dracu’ știe, era primăvară și gata…
Nu trecu mult și, cum ea avea fusta cam scurtă pentru anotimp, cum purtătorul banderolei de căpitan era în trening, ajunseră la gîdilici.
La Rolcarton viața era un vis. Culoarul lung, podeaua de ciment zgrumțuroasă. Oamenii, mai cu treabă, mai cu ziarele. Birouri mari, multe. Ferestre înalte, de hală industrială. Puteai să stai singur în biroul tău în pielea goală să nu te vadă nimeni. N-avea Țucu tehnică individuală s-o țină în defensivă pe calculatoreasă cît timp aveau ei în față. Teoretic.
Dar ceasul rău te-ajunge și-n somn. Opt sute nouăzeci și trei de zile nu mai trecuse Iacint pe la serviciul nevestii-si. N-avea de ce. Plus că duhoarea de carton dat cu clei și lac îi făcea greață. Acum, neavînd repetiții la Călărași, n-avînd cu cine bea o bere, ori tot mînat de primăvară, uite că venise. Cînd smucise ușa, de fier și ea, a biroului nu înțelesese cine erau cele două mogîldețe opintite în picioare într-un colț de încăpere. Nici nu pricepuse ce fac. Întîi că el eram cam contre-jour. Apoi n-avea imaginație să asocieze serviciul contabilității cu numerele.
Pentru oameni cu inteligența normală totul mai putea fi încă salvat. Unde pui însă fîstîceala bîzdovecii care nu mai păcătuise niciodată? Plus ghinionul feroce care-l propulsase pe Țucu în fruntea autorilor de autogoluri din toate seriile. Își băgase mingea în proprie poartă și din corner, și din acțiune, și cu capul și cu cotul. Așa și-acum.
Adulterina scoase pe gură singurele cuvinte ce nu trebuiau emise:
- Soțul meu!
Să fi spus “Arde casa”, “Cruce-n sîn” sau măcar un neutru “Bună ziua”, tot n-ar fi fost nimic. Așa însă, apărătorul sărise ca ars, trăgînd de nădragi, se repezise la Iacint, care tot nu pricepuse decît pe jumătate, și-l întrebase cu absurditate conform poziției lui în clasament:
- Și ce vrei, bă?!
Histrionul nu știu ce să spună că ar vrea. Ar fi răspuns tot o tîmpenie, mai probabil nici n-ar fi răspuns. Dar Țucu, avînd mintea rătăcită, plusase tot el demonstrînd, pentru prima dată în carieră, un joc de cap remarcabil. Creștetul lui sparse dantura altfel impecabilă a încornoratului.
De-aici începură pentru toți necazurile: poliție, medici legiști, dentiști, procuratură, divorț, tribunale, suspendări de spectacole, anchete, sancțiuni, denunțuri.
Pentru singura lui lovitură de cap reușită Țucu fu, paradoxal, exclus pe veci din sportul rege iar echipa, care nu avea nici o vină, desființată degrabă. Iacint își puse repede dinții, dar ceva nu se mai potrivi exact. Cu toate piliturile ulterioare, vorbirea scenică îi rămase puțin sîsîită și peltică, întristîndu-l pentru totdeauna.
La Rolcarton oamenii au putut citi în ziar, pentru prima dată, o întîmplare zguduitoare azvîrlită de destin în curtea lor pavată cu dale de ciment. Pentru prima dată se uitau de-a lungul șinelor ruginite și se întrebau în gînd dacă ele nu duc oare spre ceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu