Pantera sus, pe clavecin

E iminent și inevitabil!

În 2011, probabil în februarie, voi publica un nou volum de versuri:
„Pantera sus, pe clavecin”

Au trecut 8 ani de la precedentul: „Creșterea iguanelor de casă” (Ed. Vinea).
Din motive imposibil de elucidat am avut cîteva accese de inspirație care au umplut, în cîteva zile viitoarea carte. Cum ar fi spus Catrina Moromete: se vede că am intrat în anul morții.

Divorţ în direct (2005) - Fragment

Divorţ în direct

Scenariu teatral

Locuinţa modestă a unei familii
Terasa (curtea) unei case de cartier a fost amenajată ca studiou de televiziune. Mobilierul de bază e format din două scaune în spatele unui pupitru iar fundalul se schimbă ca panou rotativ sau prin tragerea unor cortine pe care sînt scrise numele emisiunilor: Ştirile Niţă, Taifasul de sîmbătă, Ora sănătăţii, Sportul Popular, În direct cu toţi ceilalţi etc. Reflectoarele sînt puse pe acest apartament banal, luminat banal. Un alt reflector luminează uşa de intrare, amenajată ca un portal cu neon prin care intră invitaţii speciali care apoi traversează casa. Sandu Niţă şi nevastă-sa, Mirabela Niţă sînt proprietari şi angajaţi unici ai postului.
(în imagine fotografie din spectacol la Club Spice în Festivalul Comediei Românești - FESTCO)
(...)
SANDU
(s-a repezit în studio) Încă puţină muzică pînă la…. Taifasul de sîmbătă seara. Prima ediţie din acest mileniu. Taifasul de sîmbătă seara cel mai tare talk show cu personaje vii în direct. Numai la TV Niţă. (muzica tare, peste muzică o sonerie)

Sandu deschide nervos, intră instalatorul, uşa funcţionează ca portal de platou, el e năucit o clipă apoi iese din cadru venind în casă

INSTALATORUL
(nici n-a sesizat că intrarea i-a fost filmată) Vă salut. Curge? Unde?
SANDU
Haideţi să începem.
INSTALATORUL
(scoţînd reflex o sculă din geantă) Ce începem?
SANDU
(îl instalează pe instalator în scaun, schimbă fundalul, Mirabela îl pudrează puţin)
Fii atent că intrăm în direct. (el dă să fugă) Stai, dom’le! Stai acolo, nu mişca.
INSTALATORUL
Dar…
SANDU
Stai jos că de aia te plătesc. (Mirabela a ieşit).
SANDU
Bună seara, bine aţi venit la Taifasul de sîmbătă seara. Prima ediţie din acest mileniu care de-abia a început. Deşi noi ştim că nu anul 2005 este cel dintîi al mileniului III, îl considerăm ca pe un prag al devenirii noastre şi putem spune că l-am trecut cu dreptul. Îl rugăm pe invitatul nostru să se prezinte…
INSTALATORUL
Păi eu…păi cum să…
SANDU
Prezentaţi-vă…Sigur, emoţii…
INSTALATORUL
Nu, dom’le, da’…
SANDU
Sînteţi pentru prima dată oaspete…
INSTALATORUL
Nu sînt oaspete. Eu sînt instalator…
SANDU
Instalator, o meserie utilă, o meserie nobilă! Fără de care apa, această resursă lichidă, ăăă…ar înceta să curgă…
INSTALATORUL
(începe să fie conştient de poziţia în care se află) Pentru reparaţie trebuie oprită.
SANDU
Da, este oprită. Dar apoi ţîşneşte cu putere. Nu v-aţi prezentat. Vă numiţi…
INSTALATORUL
Sarmizu Costel, 45 de ani. Căsătorit.
SANDU
Foarte bine. Invitatul nostru a depăşit tracul debutului. Domnu’ Sarmis, Ce credeţi că trebuie făcut, în ghilimele nu-i aşa, pentru ca totul să nu curgă. Noi ştim de la greci că totul curge, dar situaţia noastră economică n-ar trebui…
INSTALATORUL
(încurajat) Păi n-ar trebui. Dar nu vine de la greci, că grecii e puţini dom’le. Da’ arabii? Da’ chinezii?! Că ăştia să taie între ei s-aruncă la chiuvetă dom’le. Nu mai poţi să desfunzi… Chiuveta dacă o înfunzi cu resturi înţelegi… Nu se poate să mai…Şi te costă.
SANDU
Deci ce părere aveţi despre situaţia economică?
INSTALATORUL
Deci…eu nu mă pricep…
SANDU
O simplă părere.
INSTALATORUL
Deci eu nu mă pricep. Dar văd şi eu că nu mai merge. Unde te duci n-are lumea bani să te plătească, faci un veceu, ceva nu te plăteşte, toţi umblă cu ţepe, cu probleme. Adică lumea nu e cinstită pentru că statul.
SANDU
Statul?
INSTALATORUL
Deci, da.
SANDU
Exact. Iată miezul chestiunii. Ce trebuie să facă statul? Să intervină în viaţa cetăţenilor?
INSTALATORUL
Statul să-şi facă datoria dom’le. Adică nu pentru că…Adică nu, dacă eu am probleme cu nevasta sau ceva, să se bage statul. Nu să să bage unde nu îl priveşte pe el ca stat. Nu, dar în chestiuni care îl priveşte. (gesticulează) E? Că e şi chestiuni care priveşte statul. Îmi pare rău. Da’ asta e!
SANDU
E un punct de vedere interesant.
INSTALATORUL
(ambalat) Păi e interesant. Deci nu. Că dacă eu muncesc o lună…Nu să vină altu’…
SANDU
Un moment avem un telefon (scoate de sub masă un telefon). Alo! Bună seara.
INSTALATORUL
Deci… Da. Că şi telefonul s-a scumpit…
SANDU
(îl calmează) Un moment. (în telefon) Alo! Sînteţi în direct.
VOCE DIN OFF:
Mă numesc Culbuc Marin sînt din Bucureşti şi aş vrea să-l întreb şi eu pe domnul invitat dacă dînsu’ plăteşte impozit. Viu şi eu şi pui şi eu această întrebare deoarece dînşii vin, repară, nu taie chitanţă şi statul, de care vorbeşte, nu încasează nici un venit. E just?
INSTALATORUL
Eu ştiu ce vrei dumneata să zici.
VOCE DIN OFF:
Eu viu ca pensionar şi spui: eu depind de buget şi dacă dumnealui…(vocea scade, se pierde)
SANDU
(în receptor) Alo! Alo! Da, eu vă aud, dar nu se aude în platou. Da, îl întreb. Puteţi răspunde.
INSTALATORUL
Ce să răspund dom’le? Ce eu am firmă? Am eu sereleu să plătesc impozit? Dacă omu’ n-are bani şi-mi dă o ţuică să plătesc impozit?
SANDU
(îi explică ce aude la telefon) Zice că e vorba de veniturile băneşti.
INSTALATORUL
Deci pentru că mă luaţi la filosofie vă spun şi eu… Dar alocaţia?
SANDU
(prima dată perplex) Ce alocaţie?
INSTALATORUL
Alocaţia la copil. Că poate dînsu’ (arată telefonul) n-are copii. Ia daţi-l încoace!
SANDU
Nu încălcaţi regulile! Vă rog, regulile dialogului democratic.
INSTALATORUL
(ia receptorul) Dumneata ai copii? Am nevastă şomeră, domnule. Eu pe vremea odiosului…
SANDU
(intercalat de interjecţiile instalatorului, încercînd să-i ia receptorul) Vă rog! Să respectăm… Dialogul… În ţările europene…
INSTALATORUL
Aicea nu sîntem în ţările eropene. Şi dacă eu am o părere…O să ieşim în stradă.
SANDU
(în telefon) La revedere. (Instalatorului, revenind “moderator”) Aţi ridicat chestiunea spinoasă a protestului public, deci stradal dacă pot să mă exprim aşa.
INSTALATORUL
O ridic pentru că nu se mai poate. Vrea să pună impozit şi pe munca mea. Pe muncă vrei mata să pui impozit? Şi dacă plătesc, unde e banii. Că primăria nu pune becuri, eu care vin noaptea, mă iau cîinii de la capu’ străzii. (sună telefonul)
SANDU
(în telefon) Bună ziua! Bună seara! Da…Da, vă aud… Îl avem la telefon pe domnul viceprimar Bucilescu. Da. Nu. Nu se aude în platou, o mică defecţiune. Mulţumesc. La revedere. Iată, dezbaterea noastră incită la dialog. Domnul viceprimar îl întreabă pe invitat dacă nu i se pare că iluminatul nostru nu s-a îmbunătăţit în ultimele două luni şi dacă ştie ce buget are primăria.
INSTALATORUL
(tare şi aplecat în faţă, parcă primarul ar fi în faţa lui) Domnu’ primar! Domnu’ Bucilescu! Eu nu v-am votat dom’le. Nu mă interesează pe mine bugetul. O să mă intereseze cînd o să fiu în locul dumitale.
SANDU
Totuşi vă rog să vă temperaţi, întrucît dezbaterea democratică…
INSTALATORUL
(în picioare, gesticulează în faţa unui primar imaginar) Poate că eu cînd o să fiu în locul dumitale n-o să fac chefuri la Hanul Cucului cu anumite fete care ştiţi dumneavoastră de unde vin.
SANDU
Lucrul acesta este foarte grav. Dacă aveţi probe…
INSTALATORUL
Numai eu ştiu ce-am găsit cînd m-a chemat ăştia la han să repar unde a chefuit ei.
SANDU
Domnule Marin…
INSTALATORUL
Sarmizu Viorel mă numesc.
SANDU
Domnu’ Sarmizu…Parcă ziceai de Costel.
INSTALATORUL
Că mi-a fost şi scîrbă. Că vine din Turcia.
SANDU
Cine?
INSTALATORUL
Alocaţia la copil. Că poate dînsu’ (arată telefonul) n-are copii. Ia daţi-l încoace! Pe mine mă cheamă Viorel sau Costel, poate sînt chiar un anonim. Ia dă-l încoace.
SANDU
Vă rog, regulile dialogului democratic.
INSTALATORUL
(ia receptorul) Dumneata ai copii? Am nevastă şomeră, domnule. Eu pe vremea odiosului…
SANDU
(intercalat de interjecţiile instalatorului, încercînd să-i ia receptorul) Vă rog! Domnu’ Costel!
INSTALATORUL
Sarmizu Viorel mă cheamă. Domnu’ Buciloi! Să respectăm! Să respectăm dialogul… În ţările eropene…Dumneata ca primar ce faci ca să intrăm în Eropa? Vrei să zici că sîntem în Eropa şi…
SANDU
Aicea nu sîntem în ţările europene. Sîntem la televiziunea mea şi nu vă dau voie.

Reginele - de Normand Chaurette - Traducere (fragment)

REGINELE

de Normand Chaurette
versiune în limba română de Horia Gârbea

Persoanele

Anne Dexter – sora lui Eduard, George şi Richard
Anne Warwick – viitoarea regina a Angliei
Isabelle Warwick - sora ei, soţia lui George
Regina Margareta – fosta regina a Angliei
Regina Elisabeta – regina Angliei, soţia lui Eduard
Ducesa de York - mama lui Anne Dexter, Eduard, George si Richard

Zarva reginelor

-Pleci?
-Cobor.
-Vom pogorî.
-Vin dintr-un vîrf.
-Eu plec, adio.
-Şi tu?
-Să urcăm.
-Mă voi sălta de la pămînt.
-Să urcăm.
-Adio, deci.
-Unde cobori?
-Rămîi acolo.
-E treaba mea ce fac.
-Adio.
-Adio.
-Ai grijă.
-Nu se mai vede nimic în Londra.
-Atunci fă-te că nu mă vezi.
-Ce e ciudat...
-Majestate!
-Taci!
-Pretinde că este...
-Adio.
-Nu că a fost ce-a fost.
-Cu o mînă dă.
-Exclamă.
-Uite cine vorbeşte.
-Cu alta ia.
-„Oh, micuţa mea Anglie”.
-Cade peste tine.
-Copilaşi, vă iubesc!
-Cine? Georges?
-Eduard.
-El nu-i departe de Anglia.
-Turme bolnave.
-Ce nenorocire!

Anna şi Isabella, surorile lui Warwick.

ANNA WARWICK

Crede-mă, Anne Dexter
Furtuna asta este negreşit
Cea mai cumplită după ani şi ani.
Ai mers oare spre Nord
Cu vînt în faţă?
Aş face pe doi bani prinsoare că
Elisabeth, regina, fu săltată
Precum un fulg şi dusă pe pustie.
Căci vîntul n-o iubeşte, e potrivnic
Ilustrei sale majestăţi. Duşman e vîntul
Acestei doamne. Da, el e potrivnic.
Doar aminteşte-ţi vînătoarea noastră
De păsări. Mai ţii minte oare
La ce-nălţimi se ridicau atunci
Şoimii fratelui tău?
Şi-apoi... cît de atent privea
La păsările sale Richard cum
El căuta să înţeleagă zborul,
Puterea lor din muşchi şi cea din oase
Care le ajuta să se înalţe
Spre cer. Da, el privea atent!
El care nici un pas pe jos nu poate face
Fără să şchioapete. Nu, Lady Anne!
Nu şchiopătatul său, de care rîd,
M-a stingherit
Cînd Richard, ca o fiară,
S-a luat de mine chiar în faţa lumii.
Clipe de iad au fost.
Mă străduiam să mai zîmbesc,
Eu nu voiam
Să îl jignesc mai rău
Decît natura însăşi a făcut-o.

Orice-ar fi zis
La fel de şchiop suna
Pe cît îi este mersul. De aceea
Aştept cînd face el un pas
Spre răsărit,
Şi spre apus mă-ndrept să-i fug din cale.
Îmi pare lumea mică
La cît de des cu Richard mă-ntîlnesc.
Dar nu atît mă hărţuieşte Richard,
Pe cît ai săi. Familia lui regală.
Nu le pasă
Că-ncerc să-l ţin de rău şi îşi ascut
Privirile şi limba contra mea.
Şi mă vorbesc de rău în tot ce fac.
Doar tu, Anne Dexter, numai tu nu ai
Rostit încă nimic, nu m-ai bîrfit.
Dar fiindcă taci,
Atunci cînd doamnele regine mă atacă,
Dacă le spun despre tăcerea ta,
Ele răspund că te gîndeşti la mine
Cu răutate. Iar apoi se luptă
Una cu alta. De aceea noi
Sîntem unite: tu prin ura lor
Pe care o stîrneşti iar eu prin vorbe
Şi răutăţi pe care le rostesc
Stîrnind pe Richard. El ţinteşte tronul
Şi ele şitu că de-i devin soţie
Voi deveni de-asemeni şi regină.

Desigur... Ştiu... Eduard încă trăieşte
Chiar dacă, dimineaţă, a căzut
Din nou în agonie, dar e viu.
Iar George, alt frate ce-ai putea să-l pierzi,
Ca eu s-ajung la tron...
Şi George e viu.
Însă vezi bine:
Cînd George şi Eduard ar muri
E rîndul meu.
Să mă trezesc regină.

La urma urmei Richard e infirm...
Schilod, dar nu hidos, nici rău de tot
Infirm, de fapt, pe jumătate numai.
Ştiu ce se spune în familia voastră,
Dar cîţi văzură cu adevărat
Colţii lui lungi de care se vorbeşte
Că i-au crescut în gură chiar din faşă?
Se spune că, născut de două ceasuri,
Avea dinţi aprigi puşi pe muşcătură.
Dar cine i-a văzut şi cine ştie
Că s-au ivit să muşte neamul nostru?
Hai, fii cinstită, oare pînă azi
Richard muşcă din carnea ta?
Nu cred.
El muşcă doar mîncarea.
Dar ştii bine
Că sînt bărbaţi ce muşcă din soţie.

Nu, Anne Dexter, îţi spun curat,
Ideea să domnesc îmi face silă.
Mă prigoneşte ca un vis urît
Eu nu doresc pe insula aceasta
Să fiu regină.

A născut regina
Elisabeth, doi prunci. Atît mai bine!
Vor moşteni
Ei tronul.
Gîndul ăsta bun.
M-ar face să mă simt mai uşurată.
De nu cumva văzduhul otrăvit
Din ăst palat, n-ar fi, ca şi la Londra
Cu totul neprielnic dinastiei!

(imagine dintr-o montare a piesei la Grenoble în 2008)

Din „Făt-Frumos din Lună” - roman-basm

Ruga grămăticului

Slavă Tatălui, Fiului şi Sfîntului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor!
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, carele ai călcat cu moartea pre moarte spre mîntuirea noastră, miluieşte-ne pre noi! Şi apără-ne de Cel Viclean care neobosit urzeşte cu şleahta lui blestemată de spriduşi, pricolici, moroi, strigoi, vîlve, balauri, zmei şi celelalte la surparea credinţei noastre şi la prăbuşirea omului în Iadul cel fără de fund. Şi ajută-ne să înţelegem tîlcul basmelor ce laudă slava Ta şi a Tatălui spre luminarea noastră.
Binecuvîntat eşti, Doamne! Învaţă-ne pre noi îndreptările tale! Şi ajută-mă pre mine, păcătos grămătic, să izvodesc ce am auzit de la bătrîni ce ştiau de la bătrînii lor. Ca să nu se piardă astă poveste. Că astă poveste, ca toate poveştile, spune numai una şi adevărată: că puterea şi slava sînt la Dumnezeu şi El îl prăvale în întunericul de unde a ieşit pe făcătorul relelor şi împingătorul în păcate, cel care nu cutez a-i scrie numele ca să nu chem asupra mea blestemul.
Mare, bun şi milostiv este Domnul Dumnezeul nostru, stăpînul celor ce se văd şi al celor nevăzute! Iar noi, oamenii? Umbre pe pămînt, umbre ale umbrei, ce trecem din voia Lui. Ce ne rămîne alta decît să petrecem viaţa noastră în credinţă pentru a ne bucura de fericita Înviere? Căci a zis Ecelesiastul de viaţă: deşarta deşertelor, toată este deşartă şi numai goană şi vînătoare de vînt. Iar adevărata viaţă în Ceruri este, pentru cei drepţi.
Dar, ca să ne facem cale spre Porţile Cereşti, trebuie să ne ferim de Cel Viclean, căruia nici numele nu este bine să îl rostim, şi de slujitorii lui aufrisiţi şi pidosnici. Iar aceştia sînt mulţi ca oştirile lui Satan şi sînt spiriduşii, zburătorii, strigoii, moroii, vîlvele, cotoroanţele, ielele, joimăriţele, balaurii, zmeii şi cîţi alţii. În toată clipa omul trebuie să fie gata să-i întîlnească şi să-i prigonească. Şi se va feri să cadă în slujba lor, că atunci şi el se va face moroi sau strigoi şi nu mai poate nădăjdui la treapta de sus a scării cereşti.
Că odată intrat dracul în om, sub oricare chip, foarte greu mai iese. Nu iese totdeauna. Nici chiar dacă este mînat cu afuriseniile din Molitvelnicul Sfîntului Vasile cel Mare, anume: “Te blestem pe tine, începătorul răutăţilor, căpetenia împotrivirii şi urzitorul vicleniei! Te blestem pe tine, cel aruncat din lumina de sus şi surpat pentru mîndrie în întunericul adîncului”. Şi celelalte.
Încît mai bine este omul să se ferească şi să ştie că îi arde crucea pe Azazel şi pe ai săi, iar asupra celui drept aceşti răzvrătiţi nu au putere. Iar drepţii vor vedea la urmă faţa lui Dumnezeu.
Ajută, Doamne, gîndului meu să se lumineze ca să pot izvodi această poveste, pune, Doamne, cerească mîna ta asupra mîinii mele ce scrie cuvintele, apără-mă, Doamne, pre mine, robul tău, de păcatul zăbavei înaintea scrisului precum şi de păcatul scrisului de vorbe prea multe şi fără de rost! Fereşte-mă, Doamne, de trufia de a mă crede mai presus de cei ce vor ceti povestea mea ca şi de ipocrizia de a mă preface mai prejos decît ei pentru a le cerşi zîmbetul şi îndurarea. Pentru că zîmbet şi îndurare pentru muritor numai la Tine se află şi cine nu adună cu Tine, acela risipeşte şi cine scrie alta decît cuvîntul Tău, acela minte şi îi sminteşte pe cei ce îl citesc.
Încă mă mai rog pentru mîntuirea mea şi a celor ce mă citesc, a drepţilor editori, corectori şi zeţari ce tipăresc povestea aceasta, a cinstiţilor şi de Dumnezeu iubitorilor zugravi şi desenatori cu plaivazul şi coloarea, a tăietorilor şi legătorilor poveştii acesteia. Fie cu toţii apăraţi de rele, iar povestea, ce din mîinile noastre iese şi în inima cititorilor intră, să fie limpede şi de Domnul slăvitoare, dreaptă în credinţă şi ferită de ispitele ereziei şi păcatului.
Ori, dacă am greşit în povestea aceasta cu gîndul sau cu fapta, iartă-mă, Doamne, după mare mila Ta, că nu e om să nu greşească, mai ales dacă e scriitor, ci Tu singur eşti fără păcat şi sub lumina Ta se năruie Cel Viclean şi sub bătaia Ta se cocîrjează spinarea diavolului. Iar greşeala mea a fost săvîrşită fără de voie. Căci cu gînd curat m-am apropiat de hîrtia aceasta şi cu inimă curată am lăsat pe ea cerneala aceasta căutînd a sluji cuvîntului Tău acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin!

Autorele

Din „Azerbaijan - The Living Flame”

Bună dimineața, Baku


La început a fost Cuvîntul și Cuvîntul era la Dumnezeu. Așa afirmă Scriptura. Cuvîntul premerge și cuvîntul rămîne dincolo de lucruri. Dacă un lucru dispare, numele lui rămîne dincolo de el să-l amintească. Numele lucrurilor și ale oamenilor sînt mai durabile decît lucrurile și oamenii și de aceea în această carte va fi vorba adeasea despre nume de oameni, de locuri și de obiecte. Unele nu mai sînt sau au trecut în stăpînirea altora. Dar numele lor mărturisește despre ele.
În Coran este scris că necredincioșii cer mereu și mereu dovezi pentru a crede, dar de crezut, oricum nu vor crede. Pentru cei care își închipuie că dețin adevărul înainte de a asculta argumentele, nicio evidență nu este de folos. Dar pentru cei neștiutori, care admit că nu știu, fiecare vorbă contează. Aceste cuvinte sînt pentru ei.
Povestea mea este una despre drumul de la neștiinință la adevăr. A început într-o zi de august. Aveam aproape 47 de ani. Am ajuns la Baku spre seară. Oboseala drumului și exotismul locului spre care călătorisem au anulat orice impresie. Am adormit fără niciun gînd. A doua zi, devreme, am ieșit pe stradă. Dimineața este foarte importantă pentru a prinde adevărul unui oraș. Nu intervin luminile artificiale, nu apare forfota aceea, adesea turistică, a amiezei sau a serii, locurile nu apucă să se fardeze. Dimineața devreme orașul este el însuși nu imaginea lui, chiar dacă se numește Veneția sau Praga. Omenii merg grăbiți, copiii aleargă spre școli, prăvăliașii ridică obloanele și își numără marfa. De aceea îmi place să surprind această oră a veridicității.
Baku, orașul despre care încă nu aflasem nimic, nu avea cum să facă excepție. Mișcările locuitorilor, absența turiștilor care se trezesc tîrziu, dădeau străzilor largi un aer firesc. Pe multe șantiere începea să se simtă mișcarea muncitorilor. Se ridicau clădiri noi, înalte. Altele erau renovate și am simțit mirosul cunoscut de tencuială proaspătă și de scînduri noi pentru schele și cofraje. Dintr-o dată am intuit o prezență fără a o vedea, cum se zice că un medium simte o fantomă într-o cameră goală. Am mai mers într-o direcție pe care mi-o indica intuiția și a devenit și mai limpede ce simțisem. Cînd am trecut de construcția care se renova și mirosul ei a rămas în urmă, am știut precis: era marea.
I-am simțit parfumul. N-o vedeam. O simțeam în aer. Știam desigur că Baku e un port, dar habar n-aveam unde ne lăsase seara autocarul, dacă marea era la doi pași sau la zece kilometri.
Am grăbit pasul și, tot fără s-o văd deocamdată, am știut că malul mării, o faleyă, cum aveam să aflu îndată, e la cîteva zeci de metri. N-a trecut mult și am zărit-o printre copacii parcului dintre faleză și o stradă imensă, cu vreo opt benzi de circulație, care urmează coasta. Mireasma Caspicei se simțea pătrunzătoare. Ca un parfum fin, discret dar persistent. Nu era deloc mirosul vînăt al Mării Negre, de care mi-e dor un an întreg după ce îl simt vara, nici cel al Mediteranei, penetrant ca vîntul ud și patetic din Creta sau Rodos, cel cîntat de greci și care le umfla pînzele corăbiilor.
La Baku, Marea Caspică are o aromă între ceai proaspăt și iarbă cosită. Acest miros cuceritor al Caspicei este pentru mine prima adevărată amintire despre Azerbaijan. Mult mai tîrziu, relatînd această primă impresie olfactivă, am fost ajutat să găsesc și o explicație științifică. Ea nu anulează cu nimic farmecul fenomenului, care ține de modul afectiv de a percepe lumea. Marea Caspică este un lac imens, cel mai mare rezervor de apă din lume care nu are legătură cu Oceanul Planetar. În acest rezervor se varsă rîuri multe și mai ales fluviul Volga, adunînd ape dulci de pe mii de kilometri pătrați. Apa Caspicei, Marea Khazer, cum i se spune în azerbaijană, este mai dulce decît a altor mări. De aceea nu are miasma aseptică a mărilor deschise și sărate, nici aerul ei nu are acea nebulozitate salină a oceanului. Caspica are un miros blînd, în care nunața marină se combină cu cea a unui lac. Amestecul acesta este, pentru un călător sensibil, o notă aparte, de neuitat, a orașului Baku și a întregii coaste azere. Coastă ce se întinde pe vreo 800 de kilometri și este ea însăși o bogăție a Azerbaijanului.
Se pare, cred savanții, că în trecut Caspica era legată de oceanul planetei pe la sud de Caucaz, dar relieful zonei s-a schimbat relativ repede, în măsura geologică a timpului, și a lăsat-o fără ieșire. De aceea sturionii n-au mai evoluat, ca și în Marea Neagră, cea aproape închisă și au rămas, ciudați și cartilaginoși, să le ofere riveranilor minunatul caviar. Să notez că la Baku caviarul nu e tocmai ieftin, dar își merită banii.
Prima plimbare matinală prin Baku mi-a mai adus o revelație: tinerețea poporului azer. Mulțimea copiiilor și tinerilor mi-a amintit de Vietnam. Peste tot, grupuri mari de copii și de tineri se îndreptau spre școli și universități deși la data aceea era fără îndoială vacanță. De fapt, am aflat apoi, era vorba de cursuri de vară, de excursii, concursuri sportive, plecări în tabere și alte activități pe care le organizau școlile. Cînd am vizitat Baku a doua oară, în timpul semestrului școlar, am constatat că noua generație e încă și mai numeroasă decît am crezut. Mai exact: un sfert din populața din Azerbaijan are vîrsta sub 15 ani și vreo jumătate dintre azeri n-au împlinit 30.
Privațiunile perioadei comuniste în finalul ei, apoi războiul cu victimele lui directe sau indirecte au adus la stingerea multor persoane din generația vîrstinică. Cei 20 de ani de independență, și mai ales cei 15 de la înghețarea războiului au lăsat din fericire să se nască mulți copii și numărul lor crește. Tinerii de azi, copii în timpul represiunii sovietice și invaziei armenești, s-au maturizat foarte repede. Am cunoscut mulți oameni tineri ocupînd funcții de mare răspundere și arătînd o experiență și o competență uimitoare.
(în imagine Baku - Turnul Fecioarei)

Din „Misterele Bucureștilor” (1997) - Amintiri din copilărie. La scăldat

Amintiri din copilărie. La scăldat

Stau cîteodată şi-mi aduc aminte ce nebunii şi obsesii bîntuiau copilăria noastră, cînd începusem şi eu, drăgăliţă Doamne, a mă ridica mai des cu privirea spre trupul pur al cîte unei colege de prin clasa a VII-a înveşmîntată în sarafanul obligatoriu al epocii.
Revoluţia a alungat pentru totdeauna uniforma şcolară şi cred că a greşit. O spun cu durere, nu cu rigoare de profesor, pentru că, măcar la fetele între 14 şi 18 ani, ea ar fi trebuit păstrată ca un ghecorum al juneţii ispitind imaginaţia adolescenţilor şi a poeţilor care sînt şi ei un fel de adolescenţi. Căci, Doamne, frumos mai era pe atunci.
Şi părintele Ioan de sub deal (Dealul Mitropoliei, se înţelege) ce om învăţat şi cumsecade mai era. N-am prea fost eu dus la biserică, însă la el mă duceam, că avea o fată pe care n-o chema cîtuşi de puţin Smărăndiţa. Dar o voi numi aici astfel din respect pentru memoria Sfinţiei-Sale, chemat prea timpuriu în rîndurile fericiţilor.
Părintele era om de treabă şi se vedea adesea cu un unchi al meu care, cînd am mai crescut, mi-a povestit mult din viaţa regretatului său prieten. Anume că Ioan era msăurat în vorbe şi plin de smerenie. Asta observasem şi eu, încă de mic. Nu zicea niciodată cruce sau altar ci numai sfînta cruse sau sfîntul altar.
În faţa păcatelor pe care se întîmpla să le săvîrşească, era plin de resemnare creştinească şi vedea în ele mîna lui Dumnezeu sau ispita Satanei care face şi ea parte din planul divin. De aceea nu se revolta niciodată decît împotriva lui însuşi, căindu-se foarte mult şi mai ales spovedindu-se, el, păstorul, prietenilor lui credincioşi, de pildă chiar unchiului Tudor.
Se întimpla bunăoară, la cîte o întîlnire între amici, să nu pună gura pe băutură. Aceia, care ştiau că părintele Ioan este prea înţelept ca să facă paradă de smerenie, se mirau de asemenea lucru neobişnuit. Iar el, cu sinceritate de creştin şi cu frumoasa lui vorbire, le spunea pricina.
- Nu pot să beau, fraţilor, că trebuie să iau medicamente, uite, sînt cu ampicilina la mine şi trebuie s-o înghit din şase în şase ore. O iau, măcar că ştiţi şi voi: nu se află vindecare şi mîngîiere decît în voia lui Dumnezeu. Dacă vrea El, mă vindecă, dacă nu – nu. Dar o iau aşa, ca să mă pedepsesc.
- Dar ce-ai făcut, ioane, şi de ce suferi?
- Dacă sufăr, sufăr din cauze cugetului, băieţi, nu de alteceva. Uite, prin voia lui Dumnezeu am întîlnit o desfînată care m-a ispiti. Omul e slab, nu se poate pune cu Cel Viclean. Am căzut cît se poate de jos, dacă n-aş şti că totul e din vrerea Domnului, nu ştiu ce m-aş face.
- Lasă, dragă, linişteşte-te, îl mîngîiau prietenii.
- Ce să las, măi, că în stricăciunea mea, fiind şi Sfînta Duminică şi nevastă-mea fiind acasă, am rămas cu unealta iadului în Sfînta Biserică, vă spun eu că mi-a luat minţile ăla de care nu vreau să mai pomenesc. Şi, aici e aici... Zicea că e curent, că dăduse Cel de Sus o ploaia şi ei... Ca să vedeţi şi voi şi să vă feriţi de Necuratu. Am dus-o în sfîntul altar. Nu ştiu unde mi-a fost capul, se vede că a vrut Maica Domnului să mă încerce şi eu n-am trecut încercarea. Ei, şi la două zile după ce-am păşit aşa pe calea pierzaniei, mi-am dat eu seama că trebuie să vină şi pedeapsa. S-o ierte Dumnezeu, cum o iert şi eu, curva dracului, că m-a îmbolnăvit mai rău ca pe Iov. Ce era să fac? M-am dus la nevastă-mea şi m-am spovedeit în genunchi. E o sfîntă, săraca. Văzîndu-mă aşa, umilit în faţa ei, a început şi ea să plîngă pentru păcatele mele. Acum luăm amîndoi ampicilină, dar am auzit că asta, prin dorinţa Domnului, îţi agravează gastrita, şi sînt foarte îngrijorat pentru ea.
Pe cînd eram coleg cu Smărăndiţa, nu ştiam despre încercările pe care Sfinţii le trimeteau destul de des slujitorului lor. Părintele Ioan mi se părea impunător şi serios, dar cucernic şi bun peste fire. Doar Smărădinţa îmi povestea că uneori cădea în păcatul mîniei şi atunci se folosea în îndeptarea copilei de Sfîntul Neculai.
De asemenea, nu ştiam că părintele, spre lauda lui, absolvise după Seminar şi Facultatea de Bilogie. Tot unchiul Tudor mi-a povestit despre asta şi despre faptul că sfinţitul fusese o vreme chiar profesor de ştiinţel naturii.
Asta se întîmplase mai demult, cînd cuviosul bărbat fusese într-o restrişte cumplită. Îşi pusese, povestise chiar el, din învoirea Celui Preaînalt, mîna pe genunchiul unei credincioase. Ori poate mai sus decît atît, întrucît, zicea, căile Domnului sînt de necercetat. Aceea nu înţelesese gestul de compasiune creştină. Ieşise prin lucrarea unor nevrednici o întreagă tevatură şi, înainte de a fi reprimit să liturgească, părintele predase timp de vreo doi ani, chiar în străinătate.
Fuseseră, povestea el adesea unchiului meu şi celorlaţi prieteni, ani de încercare groaznică şi de penitenţă amară. Ioan răbdase totul, ştiind că este un semn dumnezeisc şi că fusese ales să sufere.
- M-a întărit Domnul, Tudore, mărturisea părintele. Mi-a ajutat să nu-mi pierd minţile cînd, în loc să slujesc spre slava Lui, trebuia să vorbesc copiilor de Darwin, Mendel şi alţi necredincioşi pe care nici nu vreau să-i mai pomenesc. Nu puteam să suflu un cuvînt despre lucrarea lui Dumnezeu, că aveam nevastă şi copii, ce era să fac?
Văzînd bărbăţia cu care suporta chinul evoluţionismului spurcat, Mîntuitorul îşi întorsese ochii spre robul său. Cum era plin de duh şi nu putea să nu fie îndrăgit de oircine, chiar de liftele lui Anticrist, care ocupau vremelnic jilţurile puterii, părintele ioan a fost trimis în Zair. Acolo, pe malurile fluviului Congo, îi trecea Ecuatorul prin curte.
Răsuflase uşurat trebuind să predea, în limba franceză pe care o vorbea fluent, necredincioşilor de-acolo. Măcar ei, că se alăturau sau nu la darwinism, erau oricum sortiţi focului cel veşnic, Domnul să-i ierte în rătăcirea lor.
- Aveau, măi Tudore, moravuri atît de neruşinate, încît mi-era silă că fuseseră zămisliţi tot după chipul şi asemnănarea Tatălui. Chiar cei care se convertiseră, de voie, de nevoie, la creştinism arătau o goliciune care nu-i putea duce decît la pedeaspa veşnică în focul ce-a mistuit Sodoma.
Părintele stătuse primul an singur, adică fără familie, în societatea restrînsă a unor belgieni şi a cîtorva alţi profesori de prin Europa de Est.
În aceste condiţii îi fusese dat să treacă prin cea mai cutremurătoare probă la care, în înţelepciunea sa, Ziditorul putea să-l forţeze. Era aproape de mirare că, în urma ei, prihana nu îi ieşise pe piele cai boală ecuatoarilă. Căci, recunoştea cu cinstea din totdeauna părintele, şi de astă dată Necuratul ieşise învingător asupra lui.
În locurile acelea blestemate, naşterea unei fete e prilej de mare bucurie. Şi asta pentru că în satele de acolo căsătoria este un tîrg, iar femeia o marfă. Tatăl negociază cu pretendentul preţul pe care-l va primi în schimbul fetei. Cel mai adesea schimbul e în natură, iar pentru fiica lui, venerabilul primeşte o capră. Cei doi bat palma şi-şi iau acasă obiectul pentru a-l folosi după bunul plac.
Fata e cum e, şi atunci tatăl îşi alege capta emiţînd pretenţii: aia e prea slabă, ailaltă prea bătrînă. Dar ginerele nu se lasă nici el. De fapt, nu e un troc, ci mai mult un contract de prestări de servicii. Cînd se plictiseşte, omul poate da fata înapoi, luînd în schimb capra. Soţul are drept de viaţă şi de moarte asupra nevestei. Dar dacă o ucide sau schilodeşte, nu maipoate pretinde capra. El speră însă ca soţia să-i facă fete, pe care să le mărite pe la 14 ani contra altor cornute.
Numai atît să afli, şi creştin fiind, te tulburi şi te înfiori. Însă părintele Ioan, cu firea lui, nu mai contenea să se roage pentru izbăvirea unor astfel de păcătoşi.
Dar într-o zi, cînd în jurul lui vigilenţa îngerilor păzitori scăzuse, bietul profesor, ademenit de Satana, urmase pilda de pierzare a colegilor lui. Un patriarh negru avea o fată de vreo 16 ani. Greu, mai mult prin semne, părintele român i-a comunicat, cu jenă şi scîrbă de sine, dorinţele.
Negrul a devenit însă expansiv. A vrut să-l pupe că-i onora casa. Ioan a scos cîţiva dolari, dar acum deţinătorul a refuzat. Bietul om a plusat, primejduindu-şi iar sufletul nemuritor, dar bătrînul i-a explicat tot. Monsieur nu trebuia să umbele cu bani, el vrea în schimbul fetei doar o capră bună de lapte. Zadarnic bietul părinte i-a arătat că suma oferită era preţul a trei capre. Băştinaşul nu cunoştea valoare abanului. Tot ce nu era schimb direct i se părea dubios. Monsieur nu trebuie să se simtă păcălit... o capră şi nimic în plus.
Puterea lui Scaraoţchi e nemăsurată Ea l-a dus pe sfinţitul biolog şi păstor sufletesc în tîrg. Acolo zairezul şi-a ales capra pe gustul lui iar el, copleşit de greutatea păcatului, a revenit acasă cu negresa.
- Asata mi-e crucea, Tudore, povestea el, dacă n-am vrut întîi s-o botez. Ca să mai sting şi-a mia parte din crima pe care mi-o luam pe suflet.
Văzînd însă apa, biata sălbatică a crezut că nu-i plăcuse destul lui monsieur, şi că vrea s-o înece. A trebuit să-i alunge frica în fel şi chip, cu mîngîiere blîndă, că vorbele nu le pricepea. Şi astfel s-a adîncit în rătăcire încît, dacă stăteai să-l asculţi nu putea să mai nădăjduiască la fericita înviere.
Dar nici după această nemaiauzită zdruncinare de conştiinţă bietul părinte Ioan nu a înnebunit, aceasta a fost numai voia statornică a lui Dumenezeu, care-i pregătise şi alte întîmplări ce aveau să-l mistuie.
Lucrurile mergeau înainte, pe făgaşul hotărît nu se ştie dacă de Cel din Cer sau de veşnicul său duşman. Uneori tatăl negresei se arăta la poarta bietului profesor. Capra e bună, zicea. Dă lapte mult. El o îngrijeşte cît se poate de bine. Dar Monsieur e mulţumit de fată? Se poate sluji de ea aşa cum se cuvine? Nu-i aşa că n-o s-o trimită curînd înapoi?
La asemenea vorbe, cugetul chinuit al bietului Ioan nu-şi mai găsea alinare.
Într-o zi însă, minune din cer, Doamna preoteasă şi mica Smărăndinţa primiseră permisiunea să vină şi să petreacă alături de el ultimul an al stagiului. Aflînd de uşurarea calvarului său, părintele plînsese de bucurie şi ridicase mulţumire Celui Preaînalt. Apoi o dusese cu maşina colegiului pe tînăra care prinsese a îngîna româneşte în satul ei. Fireşte, explicase, tot prin semne, cam ce s-a petrecut şi-i făcuse fete un dar frumos de despărţire. Iar a doua zi îşi primea soţia şi fetiţa la aeroport.
Trecînd însă o zi şi părintele fiind la şcoală, biata preoteasă se pomenise la poartă cu un negru bătrîn care tîra după el o capră. Intrase-n curte şi i-o încredinţase cu plecăciuni.
- Ce-i asta? se mirase femeia.
- E capra lui Monsieur.
El, bătrînul, ca toţi din neamul lui, e om cinstit. Dacă Monsieur n-a mai avut nevoie de fata lui, el dă capra înapoi. Aşa este corect. A fost o capră bună, o iubea, dar afacerile sînt afaceri. Încet-încet, femeia a priceput cum stăteau lucrurule. A insistat printre lacrimi ca omul să-şi ia capra şi s-o crească alături de fată. Omul s-a lăsat greu, demnitatea ecuatorienilor nu-i puţin lucru. Dar văzînd că Madame plînge şi crezînd că e din pricina durerii de a-l vedea despărţit de capră, şi-a luat-o de funie şi s-a retras cu mulţumiri binecuvîntînd prietenia frăţească româno-zaireză...
Veneam adesea pe la Smărăndiţa popii. Îmi plăcea casa lor, un interior sobru, aproape rigid, dar plin de bun-gust, cu rafturile cu ceasloave şi colecţia de icoane. Părintele era cărturar, n-ar fi tolerat să prindem muşte cu operele din biblioteca lui. De altfel, în casă nu era picior de muscă iar noi eram copii cuminţi.
Cuminte era şi Smărăndiţa, era prima la carte şi comandantă de detaşament la pionieri. Uneori luasem premiul întîi ex-equo, alteori ea singură, dar niciodată nu-i trecum înainte. Şi totuşi avea ceva şturlubatic în purtare, care mă atrăgea mai mult decît trupul ei, altfel ispititor.
Acum îmi arăta nişte reviste de modă occidentale, marfă rară pe-atunci. Îmi surprinsese probabil privirea prea insistentă către paginile dedicate lenjeriei intime şi pufnise cam cu dispreţ.
- Ce te tot uiţi? N-ai mai văzut femei?
N-am zis nimic, iar Smărăndiţa a redevenit prietenoasă.
- Ascultă, tu ai văzut vreodată un Playboy?
N-am zis nici da nici nu. Nici nu înţelesesem exact numele.
- Hai să-ţi arăt, mi-a spus ea cu o mică ironie. Taei nu i-ar plăcea să ştie că ştiu... Oricum, dînsul, ca faţă bisericească...
De undeva, de după un rînd de liturghiere, scoase o revistă colorată.
Mă tot uitam, iar Smărăndiţa privea peste umărul meu şi nu ştiam ce face şi la ce se gîndeşte. Şi cum întîrziam la o pagină, ea-mi zise din nou:
- Ce te uiţi? Tu n-ai văzut femei?
- Aşa n-am văzut.
Smărăndiţa însă înţelesese „Aşa de frumoase„ şi pufni din nou.
- Ce? Crezi că la noi nu sînt fete care arată bine?
- Or fi, am căpătat curaj. Dar şi bărbaţi, nu?
- Sigur, mă aprobă ea.
- Dar unde ai văzut tu bărbaţi aşa, am arătat eu cu capul.
- Cum unde? zise natural fata. La ţară. La scăldat.
- Vreau şi eu cu tine la scăldat, am şoptit, intrat în transă.
- Bine, rosti fieresc şi hieratic Smărăndiţa.
Inelul de plastic de la cravata de pionier căzuse şi se rostogolise sub un fotoliu. Mi-am notat în minte locul ca să-l pot recupea. Iar despre rest nu mai ştiu. Cînd am ajuns în baie, preminata m-a scăldat cu mîinile ei, mîngîindu-mă cu naturaleţe şi nu mi s-a părut nimic neobişnuit din tot ce a urmat pînă cînd am auzit-o şoptind speriată.
- Tata!
Am înţepenit. Auzeam clar paşii apăsaţi de dincolo de uşă.
Dar bunul şi învăţatul părinte nu ne-a afurisit şi nici nu l-a luat din cui pe Sfîntul Neculai. A plecat pur şi simplu, trîntind uşa ca să pricepem că a ieşit. Ce va fi crezut despre hainele noaste răspîndite prin odaie alături de revista cu păcat n-am ştiut niciodată, dar pot să-mi închipui că ne-a ierat ca un drept şi iubitor de oameni ce se afla.
Atunci însă, pe loc, n-am putut decît să izbucnesc în plîns. Şi apa curgea, şi Smărăndinţa plîngea şi ea încetişor şi lacrimile îmi curgeau înainte scăldînd gazelele ce păşteau între crini.
Sînt ani lungi de cînd părintele Ioan s-a dus la cele veşnice şi de cînd n-am mai văzut-o pe Smărăndiţa. Am auzit că s-a măritat, că apoi a divorţat, că a plecat din ţară. Unii mi-au spus că o văzuseră înainte de emigrare şi că se îngrăşase, alţii că arată ca pupăza din tei. Dar eu nu cred, eu tot frumoasă o văd şi cînd deschid o revistă dintre acelea, toate fetele din poze mi se par că au chipul ei de neuitat.
Am aflat că s-ar fi stabilit în America şi aş fi gata oricînd să mă duc şi s-o regăsesc la Austin, Texas sau Reno, Nevada, unde-o fi acolo. Dar avionul costă sute de mii (în cur să le ţii, vorba lui moş Creangă), iar eu sărac ca anul ăsta, ca anul trecut şi ca de cînd mă ştiu niciodată n-am fost.

Din „Fratele mai deștept al lui Kalașnikov” (2010)

“Întoarcerea tatei din război”. Subiecte

Tata a plecat la război. Apoi a murit la război. Cînd vecinii au aflat, ne-au privit, pe mama şi pe mine, cu milă. Mai tîrziu s-a auzit că tata n-a murit, ci a fugit cu o femeie de-acolo, de unde-l dusese războiul. De aceea nu s-a mai întors. Vecinii au început atunci să ne privească, pe mama şi pe mine, ca pe nişte trădători. Cu dispreţ şi cu scîrbă. Deşi nu aveam nici o vină, am început şi noi să ne simţim ca nişte trădători. Să ne fie ruşine. După o vreme, s-a dovedit că tata căzuse eroic în luptă. Ni s-a trimis chiar şi o decoraţie pentru el. Din ziua aceea, vecinii au început să ne privească de-a dreptul cu ură. Și aşa a rămas pînă azi.

*
Tata a plecat la război. Cînd s-a terminat războiul, taţii celorlalţi copii au început să vină acasă. Au adus cu ei, pentru copiii lor, diferite lucruri de pe front sau din locul une fuseseră prizonieri. Copiii se jucau cu ele. Erau căşti, gamele cu vulturi pe mîner, insigne, catuşe, gloanţe trase şi turtite la vîrf, tabachere de oţel. Într-un tîrziu, tata s-a întors din război. A adus cu el cîteva obiecte şi mi le-a dat să mă joc. Erau un mîner de evantai, două ceşcuţe de ceai ca de jucărie, o pereche de beţişoare cu care m-a învăţat să mănînc orez. Niciodată nu am fost sigur că tata a luptat în războiul în care trebuia.

*
Tata a plecat la război. Era un om timid şi neîndemînatic, iubind muzica. Ştiam că nu va rezista mult. O ştia şi el. Aşa a şi fost. După numai cîteva zile, vietnamezii l-au făcut prizonier. L-au pus să joace ruleta rusească. Tata era un om tare ghinionist. La a doua sau a treia încercare, în dreptul ţevii s-a nimerit lăcaşul cu glonţ. A tras şi glonţul i-a străbătut capul. Cînd s-a întors din război, tata mi-a arătat glonţul acela.

*
Tata a plecat la război.Am aflat că a căzut prizonier. Anii au trecut. Într-o zi a venit la noi acasă un bărbat străin. Stătuse cu tata într-un lagăr de prizonieri. Fuseseră împreună ani şi ani de zile. Noi nu ştiam nimic despre el. El ştia totul despre noi: despre mine şi despre mama. Absolut tot. Înainte să moară, tata îi povestise de sute de ori fiecare amănunt. Bărbatul acela a rămas la noi. S-a însurat cu mama şi mi-a devenit tată. Nu ne-a fost greu deloc pentru că el ştia pînă şi unde sînt unele obiecte pe care noi le credeam pierdute. Ne-a spus că, în vremea povestirilor tatei, se obişnuise atît de tare încît n-ar mai fi putut trăi fără noi.

*
Tata a plecat la război. După un timp ne-a scris. Era, bine, sănătos. Continua lupta. Nu putea să ne dea o adresă unde să-i răspundem. Frontul se muta mereu. Să stăm liniştiţi. O să ne scrie el cînd o să poată. Aşa a şi făcut. Nu scria des, dar nici prea rar. Aflam că e bine, sănătos şi continuă să lupte. Războiul s-a terminat. Taţii celorlalţi copii au venit acasă. Tata nu s-a întors. Am continuat să primim obişnuitele cărţi poştale prin acre ne spunea că e bine şi continuă lupta. Nu ne dădea nici o adresă pentru răspuns. Am ajuns un bărbat matur. Mama a murit demult. În lume e pace. Ieri am primit o carte poştală de la tata. M-am bucurat că e sănătos. Mă întreb numai cum o putea, la vărsta lui, să continue lupta.

*
Tata a plecat la război. Am fost surprins, pentru că ţara noastră nu era în război cu nimeni. Într-o zi, mama a primit o scrisoare mare, din carton. O maşină mare şi neagră ne-a luat şi ne-a dus într-un parc unde ardea o flacără. Preşedintele a ţinut un discurs. Apoi mi-a pus mîna pe umăr şi mi-a spus că tata a fost un soldat viteaz care a căzut pentru libertatea planetei noastre. Era adevărat. După cum ştiţi, Pămîntul n-a putut fi cucerit.

*
Tata a plecat la război. Inamicii l-au prins. I-au cerut să treacă la credinţa lor. Unii prizonieri au trecut la credinţa lor şi au fost înrolaţi în armata duşmană. Alţii au refuzat şi au fost omorîţi pe loc. Asta scrie şi în istorie. Tata a ales o cale de mijloc. A spus că vrea să afle mai multe despre credinţa lor ca să-şi dea seama dacă e mai bine să o adopte pe aceea sau să moară pentru a lui. Comandantul lagărului a fost de acord. I-a dat tatei cărţi, l-a pus pe preotul soldaţilor săi să-l înveţe şi uneori chiar discuta cu el anumite chestiuni mai dificile. Din cînd în cînd îl întreba ce a hotărît. Tata răspundea că nu este încă sigur. Ar vrea să aprofundeze. Războiul s-a terminat. Dar tata nu s-a întors acasă decît pentru cîteva zile. Apoi a revenit în ţara foştilor inamici, la studiile lui. A scris multe cărţi de religie comparată, istorie şi filosofie. A devenit membru al multor academii. În discursul pe care l-a ţinut cînd a luat Premiul Nobel a spus că încă nu a hotărît care credinţă este mai bună sau mai potrivită cu gîndirea lui. Dar că, în orice caz, cînd e vorba de religie, nu trebuie să iei hotărîri în grabă.

*
Tata a plecat la război. Peste cîteva zile s-a întors acasă. Ne-a spus că războiul se terminase. Deşi eram copil, am înţeles că e absurd. Toată lumea ştia că războiul continuă. L-am întrebat şi mi-a răspuns că din punctul lui de vedere războiul s-a terminat. Unii îl priveau chiorîş. Bănuiau că e dezertor. A trebuit chiar să le arate hîrtia prin care oficial era trimis înapoi acasă. Odată l-am întrebat: dacă războiul s-a terminat, cine a învins? Mi-a răspuns scurt: Noi! Într-adevăr, după un timp, războiul s-a sfîrşit cu victoria noastră. Povestea asta s-a repetat de cîteva ori. Cum izbucnea un război, cum tata lipsea cîteva zile. Pe urmă se întorcea liniştit acasă, spunînd că s-a terminat. Şi cine a învins? Noi. Tata a murit într-un răstimp de pace. Mai tîrziu am înţeles că există oameni care pot hotărî soarta unui război în numai cîteva zile.

*
Tata a plecat la război. Era războinic profesionist. Un mare războinic. Armele nu aveau secrete pentru el. Folosea ghioaga, paloşul, spada, suliţa şi halebarda la fel de bine. Vecinii noştri erau şi ei războinici. Ştiau că, dacă s-ar fi înrolat în armate adverse, tata nu i-ar fi cruţat. Era de la sine înţeles, doar erau războinici. Ceilalţi copii înţelegeau şi ei asta şi se jucau cu mine cu plăcere. Mamele lor îmi purtau însă pică, deşi tata nu omorîse încă nici unul dintre soţii lor. Într-o zi, una dintre aceste femei s-a împiedecat de mine pe uliţă şi tot ea m-a ciupit cu răutate. Atunci i-am strigat cu glasul meu piţigăiat: Tatăl meu o să-ţi omoare bărbatul. M-a auzit toată lumea. Tata era atunci la război. A treia zi, bărbatul femeii care mă ciupise s-a luat la harţă cu tata. Tata îi era comandant de pîlc de oaste. Văzîndu-se înjurat din senin, tata a luat ghioaga şi i-a crăpat capul. De atunci lucrurile au mers tot aşa. Tata este puţin necăjit că nu i-am urmat cariera. Totuşi este mîndru de mine. El a fost un mare războinic, dar eu sînt un vrăjitor mult mai vestit.

Unde se găsesc cărțile mele?

La această întrebare pusă pe blog răspund: la mine nu. Am cel mult cîte 1-2 exemplare rămase, adesea niciunul. Pentru obținerea lor e bine să vă adresați editurilor, mai ales pentru volumele mai recente (Cartea Românească, Limes care au și situri proprii) sau siturilor de specialitate de tipul raft.ro, anticariat.ro etc. Regret că nu vă pot ajuta, chiar și din „Fratele mai deștept al lui Kalașnikov” (2010) mai am doar două exemplare. Vor apărea în curînd un volum de proză scurtă (antologie) și unul de poezie inedită. Posibil și un volum de interviuri cu prozatori contemporani și unul de critică. Vă țin la curent.

Biography

Horia Gârbea

Born 10 August 1962 in Bucharest, Romania. Civil engineer, PhD graduated from 1999. He is teaching as professor at the Environmental Engineering Faculty from Bucharest.
Many literary books published after Romanian Revolution (1989): poems, short stories, two novels, criticism and 14 plays of theatre. He translated also into Romanian many plays by: Jacques Copi, Pierre Corneille, S.I.Witkiewicz, Fernando Arrabal, A.P.Cehov, N. Machiavelli, Dario Fo, Eduardo de Filippo, Tennessee Williams, Marivaux, Normand Chaurette, Arthur Kopit etc.
He got many literary prizes including Writers Union Award - The Book of the Year for drama – 1999 and The Romanian Academy Award for drama in 2001. Many of his works were translated into European languages (English, French, Hungarian, Serbian, German, Slovak etc) and into Vietnamese language.
He published a lot of permanent columns for literary magazines and newspapers. Works for TV (sitcoms and entertainment shows). He is the President of Writers Association of Bucharest, part of Writers Union of Romania, from 2003. He is working also for Luceafarul de Dimineaţă, weekly litterary magazin from Bucharest, and has a well known column of cristicism in the magazin Financial Week.

Decembrie, în direct (1998) - fragment

DECEMBRIE, ÎN DIRECT

PERSOANELE
Anchetatorul
Prizonierul

LOCUL ŞI TIMPUL

Secolul XX, deceniul al IX-lea în Europa Est

(o variantă anterioară, nepublicată, a piesei s-a jucat cu titlul „The Serpent” în limba engleză la Royal Court Theatre în 1990, regia Alexandru Darie)

I

O celulă întunecoasă, umedă. Un pupitru prăpădit pe care stă un registru murdar. ANCHETATORUL, îmbrăcat neglijent, întreabă şi loveşte un PRIZONIER legat de zid.

ANCHETATORUL: Cine sînt complicii tăi?
PRIZONIERUL: Criminalule! Bestie!
ANCHETATORUL: Cine sînt complicii tăi??
PRIZONIERUL: Nu spun nimic!
ANCHETATORUL: Ci-ne sînt com-pli-cii tăi??
PRIZONIERUL: Nu spun. Mai bine crăp.
ANCHETATORUL: O să şi crăpi. Dar mai întîi spune!
PRIZONIERUL: Şi dacă spun? O să-mi dai drumul?
Pariez că nu. Vă ştiu eu.
ANCHETATORUL: Nu spui ca să-ţi dau drumul.
PRIZONIERUL: Atunci de ce?
ANCHETATORUL: Pentru că trebuie să spui.
PRIZONIERUL: Vă ştiu eu! Toţi sînteţi nişte
nenorociţi, scoţi de prin orfelinate. V-aţi omorî şi mama dacă aţi cunoaşte-o.
ANCHETATORUL: Nu mai spune! Şi tu ce eşti!?
PRIZONIERUL: Un intelectual.
ANCHETATORUL: Atunci, na! Ţine!
PRIZONIERUL: Degeaba. Nu spun.
ANCHETATORUL: Nici nu te bat să spui. Nu. Nu
spui acum. Ştiu. Dar în 4-5 ore... Ehei... Acum taci. Toţi tac... Se cred grozavi. Sînteţi nişte eroi, bă. Nişte eroi acum. Dar peste cinci ore? 0 să fii o cîrpă! Na!
PRIZONIERUL: Nu cred.
ANCHETATORUL: Nimeni nu crede. Îţi închipui c-o să rezişti la nesfîrşit? Toţi îşi închipuie . Dar eu încep acum ca peste cinci ore să spui tot. Tot-tot-tot!
PRIZONIERUL: Destul!
ANCHETATORUL: Vrei o pauză? Mă rog... eu nu mă grăbesc. Sînt la program. Chiar dacă spui, nu plec mai repede. Şi îmi convine.
PRIZONIERUL: Cum asta?
ANCHETATORUL: Da. Totul e plătit. Prevăzut în contract.
PRIZONIERUL: Contract?
ANCHETATORUL: Păi ce crezi tu, frumosule? Aici sîntem profesionişti. Avem totul prevăzut. Salarii. Sporuri! Umezeala e plătită. Trecută în contract. Şobolanii, păianjenii, frigul şi umezeala... totul.
PRIZONIERUL: Nu mai spune?! Dar bezna?
ANCHETATORUL: Ce?
PRIZONIERUL: Bezna! E prevăzută? Eşti plătit pentru ea?
ANCHETATORUL: Ce beznă? Aici e lumină destulă.
PRIZONIERUL: Care? Becul asta chior?
ANCHETATORUL: Şi nu ajunge? Ţi se pare că nu-i destul de confortabil? Na!
PRIZONIERUL: Ce contează pentru mine? Nu ziceai că eu o să mărturisesc tot în cinci ore?
ANCHETATORUL: Ba da. Cinci, cel mult şase.
PRIZONIERUL: Îmi închipui. Chestia e că tu rămîi aici.
ANCHETATORUL: Da. În locul tău o să fie altul. Că sînteţi mulţi, fir-aţi ai dracu! Sînteţi mulţi, mă.
PRIZONIERUL: Sîntem.
ANCHETATORUL: Dar noi sîntem şi mai mulţi, na!
PRIZONIERUL: Tocmai. Dar ai un contract.
ANCHETATORUL: Aşa că o să cobori aici zi de zi.
ANCHETATORUL: Aşa e meseria.Totul e pe bani. Totul e plătit. Trecut în contract.
PRIZONIERUL: Şi bezna?
ANCHETATORUL: Ce?
PRIZONIERUL: Nu te preface că n-auzi! Te supără întunericul?
ANCHETATORUL: Nu.
PRIZONIERUL: Haide, recunoaşte.
ANCHETATORUL: Nu mă supără.
PRIZONIERUL: Cînd ieşi de-aici nu te freci la ochi? Nu ţi se pare că luminile joacă? Nu clipeşti de parcă ai avea nisip în ochi?
ANCHETATORUL: Şi ce dacă?
PRIZONIERUL: Ce dacă?! O să vezi tu în cîţiva ani! O să vezi dacă mai ai cu ce! La cincizeci de ani or să te ducă nepoţii de mînă! Ai nepoţi?
ANCHETATORUL: N-am...
PRIZONIERUL: Atunci la azil cu tine!!
ANCHETATORUL: Prostii. E destulă lumină.
PRIZONIERUL: Destulă? Şi dacă mă apuc să-ţi torn complicii mei?? Îi notezi sau nu.
ANCHETATORUL: Îi notez.
PRIZONIERUL: Unde?
ANCHETATORUL: În registru, normal.
PRIZONIERUL: Şi asta-i lumină să scrii la ea?
ANCHETATORUL: Ce-ţi pasă?
PRIZONIERUL: Nu-mi pasă. Dar vreau să-ţi arăt că te laşi dus.
ANCHETATORUL: Ba nu!
PRIZONIERUL: Ba da! O să orbeşti aici, practic pe degeaba!
ANCHETATORUL: Da! Din cauza voastră, bă! De aia!
PRIZONIERUL: Cum?
ANCHETATORUL: Din cauza voastră, nenorociţilor! Pentru tine! Că nu vrei tu să spui! Te omor! Te omor, bă!
PRIZONIERUL: Ia stai! Ce vină am eu?
ANCHETATORUL: Că nu vrei să spui.
PRIZONIERUL: Şi dacă spun? Nu tot stai aici? Dacă te plăteau nu era în regulă?
ANCHETATORUL: Ia nu mă mai duce cu vorba! Taci!
PRIZONIERUL: Tac!
ANCHETATORUL: Adică spune!
PRIZONIERUL: Spun : te-au fraierit.
ANCHETATORUL: Aha! Atunci ţine...! Bine că eşti tu deştept. Le ştiţi voi pe toate... Dizidenţi, ai? Reacţionari, ai?
PRIZONIERUL: Porc de politruc.
ANCHETATORUL: Eu politruc? Nu sînt!
PRIZONIERUL: Da’ ce eşti?
ANCHETATORUL: Profesionist. Mă plătesc – lucrez. Nu? Nu lucrez.
PRIZONIERUL: Serios? Atunci de ce foloseşti limbajul asta? Reacţionar! Unde ai învăţat vorba asta? La vreun miting? Te duci la mitinguri? Nu spune că nu. Vezi? Eşti îndoctrinat, du-te dracu’.
ANCHETATORUL: Nu sînt.
PRIZONIERUL: Ba eşti! Foloseşti un limbaj putred. Un profesionist nu vorbeşte aşa, e detaşat, superior... Tu eşti o marionetă îndoctrinată.
ANCHETATORUL: Minţi! Am spus şi eu cum mi-a venit la gură!
PRIZONIERUL: Cum îţi explici că ţi-au venit la gură exact vorbele astea? Pentru că ai capul plin de ele. Nu mai foloseşti limbajul tău. Eşti manipulat. Cum îţi explici că vorbeşti aşa.
ANCHETATORUL: Nu-mi explic! Nu vreau să-mi explic.
PRIZONIERUL: Asta dovedeşte că eşti fanatic. Exact ce se aşteaptă de la tine, puişor. Un fanatic ascultător, în întuneric.
ANCHETATORUL: Gura! Tu eşti de vină! Voi!
PRIZONIERUL: Cum noi?
ANCHETATORUL: Ţi-am zis. Din cauza voastră
stau eu în beznă. Că nu vreţi voi să vă vedeţi de treabă. Crezi că eu nu văd? Crezi că eu nu ştiu că e frig? Ştiu. Că nu-i mîncare? Ştiu. Dar nu m-apuc să ies în stradă şi nici nu scriu porcării. Da’ las’ c-o să vezi tu ce-ai să păţeşti.
PRIZONIERUL: Ce legatură are asta cu întunericul în care stai?
ANCHETATORUL: Are. Crezi că pe vremea cînd mergeam la cîmp aveam mîncare? N-ai tu habar prin ce-am trecut eu. Şi pentru ce? Că să ajung să învăţ să vă fac să vorbiţi. Să spuneţi tot-tot-tot.
PRIZONIERUL: Nu-i vina mea dacă o să ajungi orb.
ANCHETATORUL: Ba da! Criminalule!
PRIZONIERUL: Tu nu eşti criminal?
ANCHETATORUL: Ba sînt. Dar la mine aşa e meseria. Ce-ai vrea să fac? Tu ce vrei să faci?
PRIZONIERUL: Dacă slăbeşti un pic legăturile îţi spun.
ANCHETATORUL: N-am voie.
PRIZONIERUL: Atunci tac.
ANCHETATORUL: Bine, poftim. Spune.
PRIZONIERUL: Asta-nseamnă la tine să le slăbeşti?După ce m-ai bătut în halul ăsta?
ANCHETATORUL: Bine! Uite!
PRIZONIERUL: Aşa mai merge. Fii atent : eu vreau să-i trezesc pe oamenii care-s ca tine. Pe naivi! Pe fraieri!
ANCHETATORUL: Nu mă face fraier că...
PRIZONIERUL: Dar cum se cheamă unul care-i dus de nas?
ANCHETATORUL: Cine mă duce?
PRIZONIERUL: Cine? Ăia care pun toate fleacurile în contract că să-ţi abată atenţia dar uită ce este mai grav: întunericul! Ştii cît ar trebui să iei pentru asta? Dublu!
ANCHETATORUL: Crezi?
PRIZONIERUL: Sigur! Tu îi saluţi toată ziua şi îi respecţi şi ei te înşeală în faţă.
ANCHETATORUL: Nu cred.
PRIZONIERUL: Treaba ta. Să nu te trezeşti cînd o fi prea tîrziu.
ANCHETATORUL: (se gîndeşte un pic, apoi îl desprinde complet de zid) Ia vino încoace!
PRIZONIERUL: Ce este?
ANCHETATORUL: Pînă acum ne-am jucat, dar de-acum, dacă mă minţi, te-ai ars. E clar??
PRIZONIERUL: Clar.
ANCHETATORUL: Crezi c-am fost tras în piept?
PRIZONIERUL: Şi încă în ce hal! Numai pe tine? Spuneai că sînteţi mulţi. Pe toţi v-a tras. Voi
staţi în ploaie, ei sub umbrele. Voi în soare, ei la umbră... Ce contract e ăsta? E corect să cobori aici în fiecare zi fără să fii plătit ca lumea? Astea-s condiţii? Păi tu ştii cum arată locurile astea în alte părţi? Ştii?
ANCHETATORUL: Cum?
PRIZONIERUL: Au lămpi de neon, aer condiţionat, chiar şi reflectoare. Şi ce beţi voi?
ANCHETATORUL: Vodcă.
PRIZONIERUL: Dă-mi şi mie.
ANCHETATORUL: Nu-i voie. Rabdă!
PRIZONIERUL: Adică eu vorbesc şi te-nvăţ de bine şi tu nu-mi dai o gură de vodcă?
ANCHETATORUL: Ţine.
PRIZONIERUL: Brrr! E oribilă! Vă omoară cu zile! Ştii... în alte părţi se bea numai coniac fin.
ACHETATORUL: Mde... Asta nu-i în contract. Nu scrie de coniac.
PRIZONIERUL: Şi ce? Nu poţi schimba contractul cu unul mai bun?
ANCHETATORUL: Crezi?
PRIZONIERUL: Un contract se poate schimba oricînd, dacă una din părţi nu mai e de acord! Dar ei nu vor! Abuzează de corectitudinea voastră! Mai rău! Vă ignoră! De ce nu vă cereţi drepturile?
ANCHETATORUL: Dar avem dreptul să ne cerem drepturile?
PRIZONIERUL: De ce nu?

Cleopatra a șaptea (1992) - Fragment

CLEOPATRA A ŞAPTEA

PERSOANELE:
Caius Iulius Cezar
Cleopatra a Şaptea
Marc Antoniu


LOCUL ŞI TIMPUL

Reşedinţa Cleopatrei, la Roma; începutul lui Martie, anul 44 înainte de Hristos.
Cleopatra doarme. Cezar intră nervos. Văzînd-o că doarme, vrea să se retragă discret dar Cleopatra se trezeşte şi-l strigă.

CLEOPATRA: Bătrîne domn!
CEZAR (speriat): Ăăăă? Ăă! Ce?!
CLEOPATRA: Bătrîne domn, nu fugi!
CEZAR: Da’ ce crezi tu, fă! Toată ziua: "bătrîne domn"! Aşa vorbeşti cu mine? Care te-am făcut regină? Dacă sînt aşa bătrîn de ce ai mai venit după mine la Roma?
CLEOPATRA: Am glumit. Nu te supăra. Îţi creşte tensiunea.
CEZAR: Aşa se glumeşte? M-ai speriat. De asta o să-mi crească tensiunea.
CLEOPATRA: Numai atît? Tensiunea?
CEZAR: Lasă prostiile. Uite cum îmi bate inima!
CLEOPATRA: Eşti sperios. De fapt tu m-ai speriat, trezindu-mă brusc.
CEZAR: Sigur că sînt. Orice împărat este sperios. Orice împărat este o ţintă!
CLEOPATRA: Orice dictator.
CEZAR (cam senil): Orice împărat este un dictator, orice dictator este o ţintă...
CLEOPATRA: Deci, orice împărat...
CEZAR: ... Este o ţintă.
CLEOPATRA: Bravos! Raţionezi admirabil!
CEZAR: Mai du-te naibii. N-am nici o consolare de la tine!
CLEOPATRA: Ba cum să n-ai. Vino aici! În pat!
CEZAR (se urcă lîngă ea în pat): Ce bine e la căldură! De unde oi fi emanînd tu atîta căldură?
CLEOPATRA: Soarele tropicului. ÎI port cu mine.
CEZAR: Tare bine! Afară e atît de frig.
CLEOPATRA: Ce să-i faci. Iarnă! Nici idele lui Marte n-au venit.
CEZAR: Degeaba am modificat calendarul.
CLEOPATRA: Ce calendar?
CEZAR: Păi nu ştii că am făcut o reformă a calendarului? Calendarul iulian!
CLEOPATRA: Şi ce? Mişcarea aştrilor e aceeaşi. Noi, egiptenii, o ştiam încă de cînd Romulus şi Remus ai voştri se jucau în ţărînă. Dar aşa sînteţi voi, romanii! Civilizaţiile recente sînt superficiale. Credeţi că puteţi rezolva ceva prin măsuri administrative.
CEZAR: Administraţia e totul! Fără ea nu se poate evolua.
CLEOPATRA: Scîrţ! Tu chiar ai impresia că Imperiul Roman a evoluat.
CEZAR: N-am impresia. Ba dimpotrivă. Dar administraţia e atît de bună încît un neavizat are im- presia copleşitoare de evoluţie. Şi mai ales e plăcut să vorbeşti despre o adminstraţie fără egal.
CLEOPATRA: Demagog bătrîn!
CEZAR: Iar începi?
CLEOPATRA: Ţi-am spus-o cu dragoste. Hai, vino mai aproape.
CEZAR: Oh, ai rămas o copilă zburdalnică. Oare de ce nu m-oi fi păstrat şi eu atît de tînăr!
CLEOPATRA: Pentru că te-ai apucat să-ţi scrii memoriile.
CEZAR: Ce cald e aicea la tine! Faci focul?
CLEOPATRA: Niciodată. Simplă căldură biologică.
CEZAR: Fantastic. E un dar genetic. Şi, că veni vorba, de ce voi, egiptenele aveţi sînii atît de mari?
CLEOPATRA: Obraznicule. E ereditar! Toate reginele din dinastia mea s-au sinucis lăsîndu-se muşcate de sîn, de vipere.
CEZAR: Numai de vipere? Hm?
CLEOPATRA: În final, da: Hai, încetează.
CEZAR: Hm... A cîta Cleopatră eşti tu?
CLEOPATRA: A şaptea. Cleopatra a Şaptea.
CEZAR: Şi celelalte şase?
CLEOPATRA: Sînt mumii de mult. Aparţin istoriei. Sînt cam obscure, recunosc, sarcofgele lor au ajuns prin muzee de mîna a doua.
CEZAR: Vezi, ăsta-i atu-ul tău. Intrînd în contact cu o mare civilizaţie vei înfrunta secolele. Nimeni nu va mai şti că eşti doar a şaptea dintre Cleopatre. Poate doar specialiştii. Ceilalţi, spunînd Cleopatra, se vor gîndi automat la tine.
CLEOPATRA: Şi la tine.
CEZAR: Eşti amabilă. Da, şi la mine. Trebuie să recunoşti că fără mine ai fi fost o simplă a şaptea, alungată de fratele tău, Ptolemeu al XII-lea. A VII-a! al XII-lea! Sînt numere prea mari pentru istorie. Aduc a cai de curse.
CLEOPATRA: Măgarule!
CEZAR: Vorbeam despre cai.
CLEOPATRA: În timp ce Caius lulius Cezar va rămîne unic! Nu?
CEZAR: Păi să ştii dumneata!
CLEOPATRA: O fi... Hai, vino mai aproape.
CEZAR: Vin. (Se dă mai aproape, dar se sperie de ceva şi sare-n sus) Ajutor, Complot! (De sub pătură sare o pisică - miorlăie) Oho! Păzea! Şi tu, Brutus?
CLEOPATRA: Potoleşte-te, dragă!
CEZAR: Înapoi! Vrei tu Olimpul să-l iei de gît?
CLEOPATRA: Exagerezi, e doar o pisică. (Miorlăit).
CEZAR: Pisică? Ha! Ce pisică?
CLEOPATRA: Pisica templului. Am luat-o din Egipt.
CEZAR: Şi de unde era să ştiu eu că e doar o pisică.
CLEOPATRA: Cu stress-ul ăsta n-o mai duci mult. Te sperii de o biată pisică? Trebuie să iei nişte calmante.
CEZAR: Nu-mi plac pisicile !
CLEOPATRA: Mie îmi plac.
CEZAR: Părul lor, înghiţit în somn, se depune în plămîni. Cancer curat.
CLEOPATRA: Eu cred că în pisica asta sălăşluieşte sufletul stră-stră-bunicei mele!
CEZAR: Şi ce manie-i asta să dormi cu strabunica-ta in pat. Daca erau niște asasini?!
CLEOPATRA: Ce asasini? De unde sa stiu. Uite la Kennedy! L-au omorît. Și pînă-n ziua de azi, și sîntem, vorba, aia, în anul 54 inainte de Hristos, nu se ştie cine l-a ucis.
CLEOPATRA: Şi vrei ca în cazul tău istoria să consemneze exact cine ţi-a făcut de petrecanie?
CEZAR: Ce-mi pasă, cîtă vreme voi fi mort? Dar ziceam aşa, ca principiu.
CLEOPATRA: Ai pomenit de Brutus.
CEZAR: Şi el e împotriva mea. Pînă-şi el! Toţi sînt contra. Toţi pînă la unul.
CLEOPATRA: Cum aşa? Chiar şi Antoniu?
CEZAR: Şi el! Crezi oare că-i mai breaz? De cînd visează să te reguleze, parcă-l văd mereu ascuns în dormitorul meu cu un pumnal în mînă.
CLEOPATRA: Eşti nedrept. Antoniu te iubeşte.
CEZAR: Mă iubeşte pe dracu?! Poate pe tine. Pe mine se preface că mă iubeşte. Parcă-l văd asigurîndu-mi funeralii naţionale şi-apoi grăbindu-se să ia puterea. Şi pe tine o să te ia!
CLEOPATRA: Eşti prăpăstios!
CEZAR: Parcă-l aud: "Venit-am să-l îngrop pe Cezar, nu slavă să-i aduc!" Porcul!
CLEOPATRA: Nu vorbi aşa. Antoniu este un tînăr nobil!
CEZAR! Ce să spun! Tu nu vezi cum stă treaba? Dacă mă omoară gaşca lui Brutus, Antoniu o să-i fugărească în numele memoriei mele pe complotişti. Dacă va fi invers - viceversa! Deci cine mă omoară, a pierdut.
CLEOPATRA: Interesant!
CEZAR: De aia mai sînt în viaţă. De nu, de mult mă curăţau.
CLEOPATRA: Deci tu le-ai potrivit aşa.
CEZAR: Dar cine? Nu trebuia să mă apăr? De aia am lăsat prin testament fiecărui cetăţean roman cîte 75 de drahme.
CLEOPATRA: Cam puţin cu inflaţia asta.
CEZAR: Mă rog... Nu era cazul să fac risipă. E destul ca la citirea testamentului să-l sfîrtece pe ucigaş. Asta o ştiu şi Antoniu şi Brutus.
CLEOPATRA: Dacă o ştiu, de ce-ţi mai este frică ?
CEZAR: Pentru că nu te poţi baza pe ei cînd e vorba de raţionament. Socoteala mea ar da rezultate dacă ei ar gîndi! Dar cine să gîndească? Brutus? E un barbar. Casca? Un anarhist fanatic. Cassius? Criminal de drept comun. I-am văzut dosarul cu ochii mei. Trebonius? Decius? Mă întreb dacă atunci cînd se va scrie o piesă despre mine se va găsi cineva să catadicsească să joace rolişorul lor... Obscuri, draga mea, fatalmente anonimi. A trecut careva dintre ei Rubiconul? Aş!
CLEOPATRA: Nu te mai lăuda atît. Brutus e un om cu şcoală.
CEZAR: Spoială! Un semidoct! Un maţe-fripte. Scîrţa-scîrţa pe hîrtie. Am auzit că bea pe veresie şi seara se găteşte frumos şi umblă după nevestele plebeilor.
CLEOPATRA: E fiul tău.
CEZAR: E fiul meu; dar adoptiv. Un mitoman. O să se convingă singur că m-a omorît din dragoste, ba o să-i convingă şi pe alţii. Şi nici alţii nu-s mai cu moţ. Octavian...
CLEOPATRA: Şi ăsta ţi-e nepot.
CEZAR: Da, numai nepotism şi pile. Republica e o cloacă. Numai interese!
CLEOPATRA: Tu o conduci.
CEZAR: Vreau s-o conduc. Dar ea nu se lasă. Octavian ar introduce o dinastie numai ca să fie el împărat. El şi Antoniu or să se bată pe moştenirea mea, ascultă ce-ţi spun! Şi-or să se mai bată pe ceva!
CLEOPATRA: Pentru ce?
CEZAR: Pentru fundul ăsta fălos de egipteană. Celelalte şase Cleopatre erau la fel de bune dinspre partea asta?
CLEOPATRA: Cele mai multe. Oricum, încearcă să nu te laşi ucis. N-am chef să fiu iară pradă de război.
CEZAR: Eşti nerecunoscătoare. Cum? Eu te-am transformat în pradă de război? Nu ţi-am redat coroana? N-ai toate onorurile?
CLEOPATRA: Care onoruri? Sînt amanta ta oficială. Nu fac decît să întreţin iluzia că nu eşti un boşorog. Ar trebui să mă plăteşti din fonduri de propagandă.
CEZAR: Eu? Boşorog?
CLEOPATRA: Astîmpără-te, că nu mă convingi.
CEZAR: Am 55 de ani!
CLEOPATRA: Asta spuneam şi eu! Ai 55 de ani!
CEZAR: Ţi se pare mult.
CLEOPATRA: Vîrsta medie actuală: 56 şi trei luni. Ai putea să-mi fii tată...
CEZAR: Cîţi taţi nu-şi violează fiicele?! A trebuit să dau legi aspre.
CLEOPATRA: Ajunge. Mă gîdili. Discutăm ceva serios. Era vorba, în fond, despre asasinarea ta. Dacă şi în mijlocul unui asemenea subiect te apucă elanuri d-astea, înseamnă că ai început să te ramoleşti!
CEZAR: Vine, vine primăvara! Acuşi sînt idele lui Marte!

Creșterea iguanelor de casă (2003) - Fragmente

treizeci şi nouă

un deşert o dună
pe care patruzeci de luptători
au cucerit treizeci şi nouă
de steaguri
iar despre ultimul
nu se știe nimic

străzile pe care
voiam să trec
urmînd harta feţei tale
sînt aceleași
pe care trecea luna
pe care trecea moartea
iar despre ploaie
nu se ştie nimic

mîinile noastre
intră în toate bibliotecile
şi pe degete se poate citi
un rezumat
al celor mai înălţătoare
o mie de abjurări
cît despre ultima dintre ele
nu am aflat nimic

dacă inima nu s-ar fi rupt
dacă totul nu s-ar fi
spintecat în două
aş fi vrut să te întreb
despre ultimul steag
de ploaia căzută pe străzi
şi despre ultima renegare

şi cît de simplu ar fi
dacă măcar
umbrele lor ar răsturna pe covor
cutia cu peniţe stricate

dar aşa
cel din urmă drapel
e ca ploaia de ieri
şi din străzile
pe care am trecut
se ridică alte treizeci si nouă
de întrebări pentru tine

noaptea o maşină galbenă
spală oraşul


cîinele meu era tînăr


era tînăr cîinele meu
atît de tînăr şi alb
cum alerga în iarba înaltă
ca un zeu care nu ştie
nimic despre moarte
şi abia ne cunoşteam atunci
tu eu şi cîinele
alergînd în iarbă
sau pe un drum pe care
el cîinele nu-l ştia

era tînăr
eu eram bucuros
de zilele calde şi eram
stăpînul unui cîine tînăr
apoi am fost
stăpînul unui cîine matur
care învăţase drumurile
un cîine alb mare
ştia acum aproape totul
pe dinafară
ştiam acum aproape totul
pe dinafară

de multa vreme mă cunoşti
ştii după cum respir
dacă sînt trist sau bolnav
şi cîinele meu
mare şi alb
e încă tînăr
dar nu mai este
atît de vioi cînd aleargă

timpul a fost lung
acum ne cunoaştem
şi cîinele meu alb
e atît de bătrîn
încît putem spune
“e încă tînăr”


ziua de lucru


dimineaţa pe la ora patru pe nemîncate
îi aduna prinţul-poet pe gunoieri
nu mai făcea apelul erau toţi
şi îi întreba
bă voi ziceţi că omu-i o lumină
da moşule
ziceau ăia este
bine scrîşnea prinţul-poet
mai mult prinţ vai de poezia lui
bine marş la treabă
şi plecau să măture ce să facă

pe la opt îi chema pe miniştri
pe sfetnicii credincioşi şi necredincioşi
şi îi întreba
bă voi ştiţi ce-a zis baudelaire
că hîr că mîr nu ştiau
a zis că ori cu voi ori într-o ţară pustie
tot una pentru mine
unii se mai supărau ziceau
să-l prindă pe baudelaire ăla
şi să-l pună la tăiat sare să vedem
dar el le-o reteza destul cu vorba
mai bine răspundeţi
voi ziceţi că omu-i o lumină
păi cum să nu
rîdeau ăia din toate burţile
păi cum să nu fie este

îi gonea de-acolo şi se plictisea
mai aducea cîte un cîntăreţ
îi dădea ceva bani şi-i ordona
zi-o p-aia cu mistreţul
aia cum vînam eu
pe urmă seara le strîngea
pe doamnele de la curte nişte
curve neruşinate şi le lua ca la poliţie
voi ştiţi ce-a zis baudelaire
hă-hă de unde să ştie
a zis că sînteţi nişte
hoituri descompuse
o să umble viermii prin voi
cîinii cu oasele voastre în gură
apoi o să fiţi celule
şi pe urmă molecule
ehei rîdea cîte una
aşa o fi dar pînă să ajung eu putregai
vino matale încoace să vezi
cîte parale fac şi dacă nu ţi-o plăcea
să-mi zici mie moleculă

terminaţi cu trivialităţile
se răstea prinţul-poet
voi ziceţi că omu-i o lumină
şi toate tîrfele princiare
ziceau că da este

iar el nu mai ştia pe cine să întrebe
se ducea noaptea la schit la peşteră
la înţelept şi-l scotea afară de barbă
că dormea şi el ca omul
şi-l întreba
dacă ştie ce-a zis baudelaire
nu ştiu taică
eu nu ştiu cine a fost ăla
iar prinţul-poet se înfuria
şi-l lua acum de gît
lasă asta spune doar atît
e omul o lumină
bătrînul clipea des
şi-şi dregea vocea în beznă
măi tată să-ţi spun drept
unii zic că da
alţii că nu

Funcționarul destinului (1991) - Fragment

FUNCŢIONARUL DESTINULUI

(......)

CLEO: Pentru tine nimic din ce sunt eu nu e mare scofală. Vii şi te miri de masă. Zici că e festivă. Că sărbătorim ceva. E-ntr-adevăr sărbătoare când ajungi odată la timp ca să putem lua masa împreună. Te surprinde atât de tare lucrul ăsta normal?! De obicei ajungi noaptea...
FRED: Am treabă.
CLEO: Intri pe furiş...
FRED: Ca să nu te trezesc.
CLEO: Bei un păhărel...
FRED: Am dreptul după o zi grea.
CLEO: Şi adormi aici pe canapea în loc să vii lângă mine.
FRED: Să nu te deranjez.
CLEO: Iar dimineaţa pleci cu noaptea în cap.
FRED: Mă duc să muncesc. Ce-ai vrea?
CLEO: Fără să-ţi iei rămas bun.
FRED: Să nu te scol...
CLEO: Fără să laşi măcar un bilet.
FRED: Asta-i culmea, să facem corespondenţă în casă.
CLEO: Ca să ştiu şi eu unde eşti.
FRED: La serviciu, fii sigură. Nu mă duc la curve.
CLEO: Şi te aştept toată ziua.
FRED: Oh, Penelopa! Ce să spun! Aşa cum doreşti tu viaţa mea e o caricatură. Când eu nu fac decât să lucrez pentru amândoi.
CLEO: Şi eu lucrez.
FRED: Te duci să stai la cafea şi să tricotezi cu colegele.
CLEO: Ca să uit de tine. Ai ritmul biologic al unui
curcan care scurmă începând cu 5 dimineaţa.
FRED: Dacă mai aud un nume de animal...
CLEO: Porcule!
(Fred îi dă o palmă, ea cade, se ridică şi vrea să vină spre el. În acea clipă intră politicos-ironic Străinul).
STRĂINUL: Bună ziua, doamnă. Bună ziua,
domnule. Mi se pare că am tulburat o scenă de familie. Vă rog să mă iertaţi.
FRED: Cine dracu mai eşti?
STRĂINUL: Nu v-a trecut nervozitatea...
FRED: Cine este? Tu îl cunoşti?
CLEO: Nu.
FRED: Ce doreşti?
STRĂINUL: Dorinţele! Dorinţele mele sunt complexe
şi subtile, nu despre asta e vorba.
FRED: Ai dreptate. E vorba despre cum ai intrat aici.
STRĂINUL: (Fiind destul de înalt) M-am agăţat de
ţeava de scurgere a balconului şi apoi am ajuns cu piciorul pe ea, am încălecat balustrada şi am sărit pe balcon. De acolo n-a mai fost o problemă.
FRED: Frumoase isprăvi. Cred că sunt descrise şi prin codul penal...
STRĂINUL: Eh, codul penal... Totdeauna am fost de
părere că e învechit. Nu mai corespunde moravurilor momentului.
FRED: Eu chem poliţia şi o să vedem dacă e atât de învechit. (ia telefonul)
STRĂINUL: Apropos de coduri, bănuiesc că tot ce s-a întâmplat aici în ultimele minute este înscris în codul manierelor elegante.
FRED: (lasă telefonul) O să vedem noi!
STRĂINUL: Aştept ca o persoană intelectuală să-şi dea seama cine este în culpă.
FRED: O mai fi vreun dubiu.
STRĂINUL: Pentru mine nu.
FRED: Nici pentru mine.
STRĂINUL: Recunoşti că eşti vinovat.
FRED: Eu?
STRĂINUL: Dar cine? Cine a încălcat cele mai elementare norme de comportare? Ha?
FRED: Deci dumneata escaladezi balconul şi-mi intri în casă. Eşti un infractor de drept comun.
STRĂINUL: Dacă eram, acţionam ca atare. Furam, ucideam. N-am fi stat atât de liniştiţi de vorbă.
FRED: Dar cum vei explica?
STRĂINUL: Cui să explic?
FRED: Să zicem poliţiei.
STRĂINUL: Ei, ar fi simplu. Am auzit o discuţie foarte tare, am crezut că e cineva în pericol. Cu riscul vieţii, am urcat pe balcon şi am constatat că mă înşelasem: un bărbat lovea o femeie...
FRED: Îţi închipui că eu cred una ca asta?
STRĂINUL: A, nu! Era vorba de poliţie. Dumitale îţi voi spune, pur şi simplu: eu sunt amantul nevestei dumitale!
FRED: Amantul cui?
CLEO: Domnule! Cum îndrăzneşti să spui aşa ceva?
STRĂINUL: Sunt un om îndrăzneţ?
CLEO: Nici nu te cunosc.
FRED: Nu-l cunoşti?
CLEO: Nu l-am văzut în viaţa mea!
FRED: E nebun!
STRĂINUL: Nu sunt nebun. În schimb dumneata eşti de-o credulitate uimitoare.
CLEO: Ce vrei să spui?
FRED: Cum sunt de-o credulitate uimitoare?
STRĂINUL: Simplu. Ea afirmă că nu mă cunoaşte şi dumneata o crezi.
FRED: Fireşte că o cred.
STRĂINUL: Exact ce spuneam.
CLEO: Cum să nu mă creadă?
FRED: De ce n-aş crede-o... E mai simplu decât să-mi închipui că ar fi amanta ta.
STRĂINUL: Judeci prosteşte: "e mai simplu". Ce dovezi ai că nu este amanta mea?
CLEO: Dar tu ce dovezi ai că sunt? Mai mult. Nu te-am văzut niciodată! Niciodată!
STRĂINUL: (se aşează degajat) Mi se pare de-a dreptul caraghios ca, fiind tratată în halul ăsta de un individ brutal şi primitiv, să faci atâta efort să-i pari cinstită. La ce bun?
FRED: După ce intri aici fără voia mea, mă şi insulţi. Norocul tău că de fapt nu sunt nici brutal nici primitiv. Altfel ai vedea tu!
STRĂINUL: Prostii. Nu asta te opreşte să te porţi urât ci faptul că eşti în culpă mai mult decât mine.
FRED: Nu că eu chem poliţia.
STRĂINUL: Cheam-o.
CLEO: Cheam-o. Să lămurim.
FRED: (ia telefonul) Trebuie rezolvată chestia asta.
STRĂINUL: Cheamă poliţia. Spune-le că, în timp ce îţi băteai nevasta, un tip ţi-a pătruns în casă şi, în ciuda protestelor tale, şi-a turnat un pahar de şampanie (îşi toarnă), a mâncat un pişcot (mănâncă) şi s-a bucurat că e foarte proaspăt. (spre Cleo) De unde l-ai cumpărat?
FRED: (lasă telefonul) Nu-i voie să intri în case străine...
STRĂINUL: Şi să furi pişcoturi.
FRED: Şi să insulţi nevestele oamenilor.
STRĂINUL: Te simţi insultată?
CLEO: Sigur că mă simt!
STRĂINUL: Eşti cam de modă veche, ţi-am spus eu. Un străin să nu te-atingă nici c-o aluzie în timp ce soţul "legiuit" are drept de viaţă şi de moarte.
CLEO: Nu-i vorba de viaţă şi de moarte.
STRĂINUL: Azi o palmă, mâine un cuţit.
CLEO: În fond, e soţul meu!
STRĂINUL: Şi are dreptul... Mda, un punct de vedere cam mahalagesc.
FRED: Dom’le, ce mai! Te-am suportat destul. Acum du-te. Ai venit aici nepoftit. Acum cară-te.
STRĂINUL: N-am venit nepoftit.
FRED: Dar cum?
STRĂINUL: Nevasta dumitale m-a invitat.
FRED: E-adevărat?
CLEO: Minte!
STRĂINUL: Ar fi culmea să recunoască. Nu vezi ce pudică e?
CLEO: Dovedeşte că te-am chemat.
STRĂINUL: Dovedeşte că nu!
FRED: Chiar aşa!
STRĂINUL: Ei bine, domnule, cu riscul de a te dezamăgi, trebuie să-ţi spun că masa asta somptuoasă nu era pentru dumneata. Ci pentru mine. Ţi-ai încălcat obiceiul de a veni târziu şi n-a avut curajul să-ţi mărturisească. Nu-i pentru cine se pregăteşte...
CLEO: Ei, asta-i bună!
FRED: Nu te mai preface! Spune mai departe!
STRĂINUL: Mai departe? Nu mai e nimic de zis. Poate doar că azi era o aniversare! (toarnă şampanie în 3 pahare) Azi, 3 iunie, se împlineşte un an de când soţia dumitale a devenit amanta mea. (ridică paharul) La mulţi ani!

(…)

CAFEAUA DOMNULUI MINISTRU (1998) - Fragment

CAFEAUA DOMNULUI MINISTRU
(Rigor Mortis)

PERSOANELE:
Ministrul
Jeni, şefă de cabinet
Patroana, proprietară de bordel

LOCUL ŞI TIMPUL:

În cabinetul ministrului,
de Ziua Europei

Biroul unui ministru. Jeni, şefa lui de cabinet trebăluieşte foarte activă în jur în timp ce Ministrul e deocamdată pasiv, mortificat, citeşte ziarul sau se scobeşte în nas sau face o pasenţă etc. După un timp de joc mut, va suna telefonul, Jeni va răspunde. După ce va închide telefonul va rosti prima replică, declanşînd dialogul cu Ministrul.
În cele ce urmează autorul a renunţat la indicaţii scenice considerînd că regizorul îşi va crea oricum cadrul şi mişcarea care-i convin. Este de presupus că regizorul şi actorii vor şti să completeze replicile cu gesturi care să dea scenelor o gradaţie firească de la normalitate la demenţă paroxistică şi invers. Vor trebui să apară şi momente de joc fără text. Un decor interesant şi o muzică adecvată vor fi de mare ajutor.

JENI: Domnule ministru, trebuie să depuneţi o coroană de flori.
MINISTRUL: Unde, dragă?
JENI: Nu ştiu exact. Au sunat de la protocol.
MINISTRUL: Cu ce ocazie?
JENI: E ziua Europei, domnule ministru.
MINISTRUL: Atunci coroana trebuie depusă la
cimitirul europenilor căzuţi pentru independenţa noastră?
JENI: Poate. Sau eventual la cimitirul eroilor noştri, căzuţi pentru independenţa Europei.
MINISTRUL: E acelaşi lucru, cîtă vreme şi noi facem parte acum din Europa. Bine. Comandă coroana.
JENI: A, dar nu e nevoie. Coroana o să vă aştepte la cimitir. Aşa e obiceiul.
MINISTRUL: Ai dreptate. Sper să nu fie făcută din crini. Strănut de fiecare dată şi televiziunea îmi filmează strănutul de fiecare dată şi la toate jurnalele apare strănutul meu. Cînd mă uit la televizor, strănut şi mai tare şi pe urmă ei mă filmează şi mai mult şi strănutul se transmite şi la radio. Ca să-1 opresc trebuie să mă ţin de nas şi dacă mă ţin de nas în toate revistele de umor apar ţinîndu-mă de nas. Tot poporul ăsta de cretini o să rîdă de nasul meu. Dar ce e nasul meu? Bîlci? Şi nu mai depun nici o coroană. Ieşi afară!
JENI: Dar, domnule!
MINISTRUL: Afară!
JENI: Dar, domnule, coroana va fi din garoafe. Aşa este obiceiul. Coroanele vor fi din garoafe albe, simbolul purităţii, garoafe roşii simbolul sîngelui vărsat, garoafe roz, simbolul nevinovăţiei, garoafe galbene, simbolul petrolului, garoafe albastre simbolul cerului senin, garoafe verzi simbolul dolarului şi garoafe protocalii simbolul garoafelor portocalii.
MINISTRUL: Nu există garoafe portocalii.
JENI: Există, domnule ministru. Este un soi nou, hibrid.
MINISTRUL: Şi atunci, dacă există atîţia hibrizi de garoafe, de ce mama dracu’ mie mi se dau mereu şi mereu coroane de crini?
JENI: O fi fost o greşeală.
MINISTRUL: Rahat. Măcar de n-ar fi grea. Ah, coroanele din ultima vreme au fost grele, imposibil de grele, atît de grele. M-au cocoşat pur şi simplu. Parcă erau din flori de plumb. Am citit asta undeva: flori de plumb. Groaznic. Cred că era o poezie. "Şi flori de plumb, ta-ra-ta-tam în vînt". Ceva sinistru.
JENI: Nu, domnule ministru, nu era nici o poezie. Probabil erau flori blindate.
MINISTRUL: Blindate?
JENI: Da, flori anti-glonţ. Dar nu vă faceţi griji. Dumneavoastră nu veţi duce nimic. Coroana va fi dusă de doi ofiţeri de marină. Dumneavoastră veţi potrivi doar panglicile.
MINISTRUL: Sper că panglicile nu sînt de plumb.
JENI: Mă interesez şi vă spun.
MINISTRUL: O să mă îmbolnăvesc de atîta plumb.
JENI: Saturnism.
MINISTRUL: Poftim?
JENI: Sa-tur-nism. Aşa se numeşte boala pe care o dă plumbul. De aceea coroanele domnului preşedinte al republicii au panglici de aluminiu.
MINISTRUL: Ce să-i faci, e normal. EI e atît de fragil, mititelul. Ca şi mine de altfel. Ca noi toţi. Politica în general e atît de fragilă! Of, m-au cocoşat coroanele astea.
JENI: Pot să vă fac un masaj.
MINlSTRUL: Bine. Şi pe urmă spune-le să nu le mai facă atît de grele. Sîntem politicieni, nu halterofili.
JENI: Vai, domnule. Iar aţi uitat. Le vor duce ofiţerii de marină.
MINISTRUL: De ce dracu’ i-au ales de marină? Doar nu avem vapoare.
JENI: Nu. Dar avem marinari. Ca să aibă şi ei o ocupaţie. E duminică, mai ies şi ei în oraş.
MINISTRUL: În sfîrşit. Tot e bine. Data trecută le-au dus nişte ofiţeri de cavalerie. A fost penibil să merg în urma cailor. Ca după dric. Tîra-tîra! Şi un cal s-a bălegat tocmai cînd se cînta marşul.
JENI: Calul tot măgar.
MINISTRUL: Sigur. Ah, lasă-mă. Apeşi prea tare.
Nu mai doriţi masaj?
MINISTRUL: Nu. Fă-mi o cafea. Coroanele astea mă irită.
JENI: Cafeaua o să vă irite şi mai tare.
MINISTRUL: Atunci fă-o fără zahăr.
JENI: Am înţeles.
MlNlSTRUL: Stai. Ascultă! De ce oare mă dărîmă pe mine coroanele astea de flori deşi nu le port eu?
JENI: Dumneavoastră purtaţi răspunderea. E mult mai greu.
MINISTRUL: Ai dreptate. Fă-mi cafeaua. Să fie dulce.
JENl: Imposibil. Aţi spus să fie fără zahăr.
MINISTRUL: Şi ce? Fă-o dulce fără zahăr. Nu văd nici o contradicţie.
JENI: Vreţi s-o fac cu miere?
MlNISTRUL: Da. Cu miere. Cu multă miere. Şi fără cofeină.
JENI: Atunci de ce dracu’ îi mai spuneţi cafea?
MINISTRUL: Ca să mă regenereze. Cafeaua regenerează. N-ai văzut reclama: o gură şi eşti ca nou. Eşti altul. Hai, du-te. du-te.
JENI: Am înţeles. O cafea neagră, dulce şi fără cofeină.
MINISTRUL: Nu. Mai bine n-o face neagră. Negrul e atît de deprimant. N-ajunge că mă duc la cimitir, ce naiba? Fă-o roz. Sau mov. Va fi mult mai bine.
JENI: Mă rog, cum vreţi. Numai că nu ştiu de ce dracu’ îi mai spuneţi cafea.
MINlSTRUL: Pentru că aşa vreau eu. Şi dacă o vreau cu cianură, mi-o faci cu cianură. Ascultă, domnişoară...
JENI: Doamnă.
MINISTRUL: Ei, nu mai spune! Te-ai măritat? Felicitări. Mă bucur sincer.
JENI: Mulţumesc. Dar nu m-am măritat.
MINISTRUL: Scuză-mă... Aşa am crezut...
JENI: Nu m-am măritat dar am trecut de vîrsta de la care să pot fi strigată "domnişoară". Am şi eu orgoliul meu.
MINISTRUL: Iartă-mă, nu mi-am dat seama. Sînt atît de obosit. Coroanele astea... Şi preoţii... Totul e atît de trist. Crezi că la ceremonia de azi or să fie şi preoţi?
JENI: Da. A fost angajat un sobor de preoţi.
MINISTRUL: Doamne, ce necaz. De ce le spune sobor?
JENI: Pentru că sînt mulţi. Mulţi. Mulţi!
MlNISTRUL: N-ar fi mai bine să fie numai unul?
JENI: Aha! Să fie numai unul? Dar ceilalţi? Ceilalţi ce să mănînce? Vă rog să mă iertaţi, domnule ministru, dar trebuie să vă spun că uneori atitudinea dumneavoastră mă revoltă.
MlNISTRUL: Lasă scuzele, dragă. Ai şi tu dreptul la revoltă, ca oricare cetăţean.
JENI: Mulţumesc. Aşadar egoismul dumneavoastră e uneori revoltător. Dar dumneavoastră, miniştrii, de ce sînteţi mai mulţi? Atît de mulţi? Actorii de ce nu joacă singuri? Trebuie să trăim cu toţii, domnule. Fotbaliştii, gîndiţi-vă, sînt unsprezece. Şi asta nu-i nimic. Jucătorii de rugby sînt cinsprezece! Plus rezervele. Plus antrenorii, plus maseurii! Dumneavoastră nici măcar un maseur nu vă angajaţi. Mă puneţi pe mine să vă fac masaj.
MINlSTRUL: Aici te contrazic. Iartă-mă, dar noi nu sîntem echipă de fotbal, să ne permitem maseuri. Noi sîntem bugetari. Trebuie să ne încadrăm în sumele fixe. Statul este sărac. Nu se poate. Iar preoţii, draga mea, sînt destul de costisitori. Unde mai pui că mă deprimă.
JENI: Dar cînd o să muriţi?
MlNISTRUL: Eu?
JENI: Da, dumneavoastră. Sau vă credeţi veşnic? N-o să vă placă să aveţi acolo, la înmormîntare, doi-trei preoţi? Sau chiar patru? Ca să nu zic, de fapt, că vreo cinci s-ar putea să vi se pară puţini. Unul mare, cu barbă albă. Unul mic, mic, mic şi roşcovan. Unul brunet şi puternic.
MINISTRUL: Destul! Nu m-am gîndit.
JENI: Gîndiţi-vă.
MINISTRUL: Nu vreau să mă gîndesc. Nu vreau să mor.
JENI: Nici unul dintre cei la care am lucrat nu voiau să moară.
MINISTRUL: E şi normal.
JENI: Şi totuşi unii au murit. Mă duc să fac cafeaua.
MINISTRUL: Ai dreptate. Fă cafeaua. Fără zahăr, fără frişcă. Şi fără prejudecăţi. Fă una şi pentru tine.

(în imagine scenă din spectacolul de la Teatrul „Mihai Eminescu” - Botoșani)

Bridge în 41 de povestiri vesele (2005)

Numele Trandafirului

Nord
♠K Q 5 4
♥A Q 9 6 5
♦Q 2
♣Q 4

Vest
♠10 8 7
♥7
♦A K J 10 7
♣K 10 8 5

Est

♠A J 9
♥10 2
♦8 6 5 4 3
♣9 7 2

Sud
♠6 3 2
♥K J 8 4 3
♦9
♣A J 6 3

Deşi regulile abaţiei erau foarte stricte în ceea ce priveşte jocul de cărţi, mai ales în orele de rugăciune şi în cele în care călugării trebuiau să doarmă pentru a fi a doua zi cu mintea limpede pentru slăvirea Stăpînului Lumii, la cîtva timp după ce se dădea stingerea, cei mai pătimaşi dintre ei nu se lăsau! Prin căi subterane, muţi ca nişte stafii, pătrundeau în catedrală şi de acolo, prin subterane, ajungeau în bibliotecă. Aveau pregătite în labirintul cu cărţi mese şi scaune, bine ascunse, pliate. Aprindeau candele mici şi, la lumina lor, jucau bridge ceasuri întregi. Cei de afară, care vedeau scurte pîlpîiri de lumină dincolo de marile ferestre închise, bănuiau că sufletele celor morţi bîntuie biblioteca.

Venind în abaţie cu treburi monastice, fratele Gugliemo din Baskerville şi ucenicul său Adso din Melk înţeleseră ziua că fraţii pregăteau ceva secret. Gugliemo, William pe numele din ţara lui, deduse totul spunîndu-i lui Adso:
- Neliniştea călugărilor arată că se va petrece ceva. O să fie la noapte, căci l-am văzut pe Pacifico din Tivoli umplînd pe furiş nişte candele mici. Am mai zărit perechi de călugări vorbind şoptit între ei şi arătîndu-şi nişte foi scrise. Aş face pariu că e un joc de perechi şi că pun la punct un sistem. Ce joc mai nobil al minţii ar putea fi, dacă nu bridge? Ard de nerăbdare să joc cîteva done.
- Dar ne vor primi oare? zise Adso.
- Sigur. O să las să se înţeleagă că ştiu secretul. Dacă nu ne primesc la concursul ce se pregăteşte, îi spun totul Abatelui.

Zis şi făcut. Văzîndu-se descoperiţi, călugării conspiratori le dădură oaspeţilor indicaţii cum să pătrundă în bibliotecă şi le rezervară un loc la prima masă, în încăperea Finis Africae.
Gugliemo şi Adso, pe Nord-Sud, se descurcară bine pînă cînd, împotriva Bibliotecarului şi a ajutorului său, ajunseră la dona de mai sus. Bibliotecarul, în Vest deschise cu 1 caro. Bine şcolit, Adso dădu o contra iar Est susţinu cu 2 caro. Gugliemo licită imediat 3 cupe, invitaţie la manşă pe care discipolul atent o ridică la 4 cupe.

Vest îşi făcu cruce şi atacă Riga de caro, apoi Asul tăiat de englez. Apoi Gugliemo din Baskerville zise:
- Cum fratele bibliotecar a deschis, el are în afară de cele 7 puncte de caro, ori Riga de treflă, ori As de pică, nu neapărat amîndoi. Aşa că voi extrage atuul şi voi juca o treflă din mînă spre Damă. Dacă sfinţitul bibliotecar nu ia, nu am perdantă de treflă. Dacă ia, pe treflele majore din mînă defosez două pici. Dacă însă Riga de treflă e în Est, voi fi sigur că Asul de pică e în Vest şi nu voi da mai mult decît o pică. Dacă nu era licitaţia să trag concluzii, aş fi făcut impas de treflă spre mînă. Vă propun să trecem, cu voia Domnului, la dona următoare.

Bolnavul încercuit (1990) - text integral

Bolnavul încercuit

Text pentru teatru

Persoanele: EL şi EA
Locul şi timpul: în locuinţa lor, oricînd

EL
Ah, ce durere! Ce durere! Mi-am sfîşiat maţele, nu alta, Mor!! Nu mai pot îndura. Da, amice Bartolomeo, s-a cam zis cu tine.
EA
Prostii! În primul rînd nu te cheamă Bartolomeo!
EL
Ştiu. NU mă cheamă. Dar mă simt atît de rău încît parcă toată viaţa nu m-a chemat altfel. Sînt curăţat, ce mai! Opreşte muzica aia! Sufăr mult, fiica mea.
EA
De unde pînă unde „fiica ta”??
EL
Aşa. Reneagă-mă! Reneagă-mă Estera! De ce nu? La urma urmei nu merit altceva, acum, cînd te voi părăsi definitiv!
EA
Ce aiureală! Întîi că nu mă cheamă Estera. Apoi nu sînt fiica ta, cabotinule.
EL
Bine, Marion. Nu eşti. Nu eşti! Fie cm zici, nu am putere să mă împorivesc. Nuai opreşte naibii muzica!
EA
Am oprit-o
EL
Nu. N-ai oprit-o. Nu mă mai contrazice în felul ăsta nesuferit. Nu ai oprit-o! N-ai avea niciodată decenţa să nu mă torturezi. Mai ales acum, după ce m-ai otrăvit!
EA
Eu pe tine. Otrăvit! Eu pe tine!
EL
Tu pe mine. Tu, Hermiona. Tu cu plăcinta aia a ta de coacăze.
EA
N-am mai făcut de luni de zile plăcintă de coacăze. Oricum, şi cînd fac, tu nu mănînci.

EL
Da, nu ai mai făcut. Vrei să spui că te-ai oprit o vreme din planurile tale criminale. Oare ce să te fi oprit?
EA
Termină! Nu am făcut plăcintă de coacăze. Şi cînd fac, tu nu guşti.
EL
Păi e firesc să-mi apăr pielea. Ce ai vrea tu, Esmeralda? Să mă sinucid cu plăcintă ca să îţi dau ţie satisfacţie? Să mă îndop cu şoricioaică pentru ca să ai tu plăcerea de a mă vedea agonizînd? Hai??
EA
Of, Doamne! Nu ai mîncat din mîna mea decît plăcintă de vişine. De vişine, e clar? Şti bine...
EL
Aşa o fi. Dar mîinile tale, Brigitta, pot să transforme fiecare vişină într-o coacăză. Asta e. Îmi trăiesc ultimele clipe... Să-mi faci una ca asta după zece ani de căsnicie
EA
Sîntem,căsătoriţi doar de un an
EL
Un an. Un singur an. Dar mi s-au părut secole! Milenii, Clotilda.
EA
Clotilda, hai? N-ai nici pe dracu. Dacă ai chef să-ţi aminteşti nu mă cheamă Clotilda.
EL
Nu, nu te cheamă aşa. De acord. Dar după cum te porţi ar putea să te cheme şi Ursula! Şi Hepzibah, arătare!!
EA
Ursula, eu?
EL
Tu, bestie. Opreşte muzica.
EA
E oprită, omule!
EL
Mda... e oprită... e oprită... Aici în piept se va opri ceva. Adio, Gertruda!
EA
Eşti sănătos tun. Iar eu nu mă numesc Gertruda.
EL
Aha! Sigur! Chiar dacă m-ai vedea sucombînd la picioarele tale, chiar dacă aş scoate spumă roz pe gură, tot nu ai fi în stare să admiţi... să admiţi doar o clipă, de dragul meu, că nu te cheamă cum te cheamă. Nu. O vorbă să scot şi eu, şi gata! „Nu eşti, nu sînt, nu vreau...”
EA
Ia stai...

EL
Nu! Taci! Ah, coacăzele... coacăzele alea. Parcă au fost muiate în acid sulfuric. În acid le-ai muiat? Tu chiar nu ai conştiinţă, Dolcera.
EA
Dolcera? Eu?
EL
Da, tu. Nu poţi avea alt nume cînd stai de lemn şi îmi priveşti chinul cu ochii ăia verzi, de iazmă.
EA
Dar nu am ochii verzi.
EL
He! Măcar atîta consolare să am şi eu. Nu ai ochi verzi. Dar ciar dacă i-ai avea, tot nu ar curge din ei o lacrimă. O lacrimă pentru bietul Hans.
EA
Care Hans?
EL
Nici unul, vezi bine. Nu va mai fi nici un Hans. Ba şi din Tommaso al tău nu va mai fi nimic. Se duce îndată. Acuşi acuşi ai scăpat! Fii fericită, deci, Johana!
EA
Termină cu circul. Nu mă cheamă Johana.
EL
Sigur... Normal... E cea mai bună soluţie. Nu, nu eşti Johana, eşti o străină. Şi atunci de ce l-ai plînge pe bietul Hector. Puţină suferinţă, puţină zvîrcolire şi gata...
EA
Pot să întreb ceva.
EL
Dar scurt. Nu-i vreme!
EA
De ce spui că te cheamă Hector?
EL
Pentru că atunci cînd vine aia să întrebe: Cine se vaită aici? E Hector? Şi poate că din greşeală o să-l înhaţe pe el. Iar eu o să scap. Acum ai priceput?
EA
Bine, dar nu ai absolut nimic!
EL
Nimic? Nimic? Aşa crezi tu, Concetta!
EA
M-am săturat de poreclele asta şi de fasoanele tale.


EL
Da? Ei bine atunci ascultă-mă!! Ascultă-mă, Ninuşka! Sîngele meu nevinovat diluat cu otravă să cadă asupra ta. Să nu te mai spele nici apele mării. Şi cînd vei mai face plăcintă cu coacăze, să ţi se oprească în gît fiecare înghiţitură.
EA
Ce te mai prosteşti!
EL
Da, mă prostesc. E atît de uşor să te iluzinezi. Ei, Alfred nu are nimic. Se presteşte şi el aşa... Şi deodată... hîc... Şi Elberta rămîne singură. Singură vei rămîne, Elberta. Ah, mamă!!
EA
Nu-s mama ta!
EL
Am zis eu că eşti? Mi-am strigat mama. Ca orice om în ceasul fatal. Ştiu, Karina, ştiu... Ai fi vrut să-mi fi şi mamă. Să provoci un incest în familia noastră onorabilă. Dar nu te-am lăsat. Biata mama, neştearsă fie-i amintirea. Cum m-a sfătuit?! Ia seama pe cine alegi, maxi, ia seama. Nimeni nu mă va putea înlocui. Ce vorbe înţelepte. Atît a zis şi a pierit!
EA
Vezi că maică-ta e bine mersi!
EL
Da, este bine. Har Domnului! Ai fi dorit ca mama să dispară şi totuşi a rămas să mă vegheze, Renata.
EA
Hai, potoleşte-te. Te rog frumos.
EL
Mă rogi? Ai haz, Ciquita! Vrei să-mi împiedici moartea cu vorbe!
EA
Nu ai nimic.
EL
Nu mai vorbi atît. Sînt sătul de contrazicerile tale absurde. Nu mai au nici un rost. Pentru mine lumea se estompează. La urma urmei poţi să zici ce vrei. Mă pierd... dispar, Hanna!
EA
Nu înţelegde ce mă strigi Hanna cînd ştii foarte bine că nu mă cheamă Hanna.
EL
Dar cum să te strig? Miţa?! Ziţa!? Dăscăliţa? Te strig şi eu cum pot! Ca orice om în ultima clipă cînd toate numele i se îngrămădesc pe buze.
EA
Vai! Cît mă oboseşti cu aiurelile tale... Hai s-o luăm logic. Tu pretinzi că te cheamă Bruno... sau nu ştiu cum...
EL
Gura! Dă-mi o ţigară.
EA
Poftim.
EL
Ce crezi tu, Valencia? Că se aprinde singură?
EA
Poftim şi foc.
EL
O ţigară...Ultima. Şi un condamnat la moarte are acest drept. De ce mi-o refuzi? De ce? Cum poţi să mă refuzi, Candida?
EA
Vezi că o ai în mînă.
EL
Vezi că o ai în mînă... Văd! Nu pot şi eu să mă alint puţin. Nu pot să fac apel la sentimentele tale şi mă trezesc îndată cu replica tăiată. Mi-ai dat o ţigară. Şi ce? Ce-i cu asta? Mi-ai dat un imperiu? Eşti lipsită de tandreţe, Zenaida.
EA
Dar ce ai vrea să fac? Să mă pun la mintea ta?
EL
Să te pui, Gudruna. Să te pui fără ezitare! Adică eu vin acasă şi încep să mă plîng. Poate că sînt atins de o boală nemiloasă. Poate sînt lovit de nişte tîlhari. Mă sfîrşesc în faţa ta, cerşind o vorbă mai blîndă... Şi tu ce-mi zici? Nu eşti, nu ai, nu-ţi faci!!
EA
Dacă te văd în plină putere...
EL
De unde ştii tu, surioară, că sînt în putere? De unde ştii? Ce-i fi crezînd tu? Că Franz este un om care se stinge aşa, fără demnitate? Eu mă prefac cu ultimele forţe ca să nu-ţi sîngerez inima şi tu mă batjocoreşti, Lizuca.
EA
Lizuca?
EL
Da, bolnav! Bolnav! Dă-mi o ţigară!
EA
Dacă eşti bolnav, nu fuma.
EL
Fă ce ţi-am spus, Florenţa. Nu mă scoate din sărite!
EA
Nu-ţi dau nimic.
EL
Siegelinde! Ţigara!
EA
Nu. Eşti bolnav!

EL
Sînt teafăr.
EA
Aş. Nu delirezi?
EL
Nici pomeneală, Berenice. Nu am nimic!
EA
În sfîrţit! Ai recunoscut şi tu! Uite ţigara. Nu-ţi e ruşine să te porţi aşa? Eşti un măscărici.
EL
Eu, mărscărici? Poate... Dar un măscărici bolnav, Polina...
EA
Bolnav? Ziceai că n-ai nimic.
EL
Hai, hai Verona... Ce te tot faci că nu pricepi? Nu sînt bolnav pe dinăuntru
EA
Dar cum??
EL
Pe dinafară. Sînt încercuit. Sîntem încercuiţi, Minerva. Simt că în afara mea este un cerdc acre mă ţine prizonier. Mă strînge! E ceva din care nu pot scăpa
EA
Şi pentru asta faci pe nebunul?
EL
Sigur că da. E cea mai bună tactică, draga mea Ginevra! Cea mai bună. Cum se iese dintr-o încercuire? Ei?
EA
Habar n-am.
EL
Atunci nu te băga, Teodora. Lasă-mă pe mine. Sau cel mult ascultă-mă şi apoi urmează-mă. Nu ai tu încredere în Wilhem al tău?
EA
Bine... Fie şi Wilhem... Spune cum se iese...
EL
Porneşti la drum noaptea, deghizat. Te dai bine cu smac pe faţă. Auzi, Ines, şi începi să te strecori. Un mpas! Doi! Încă unul. Şi ochii îi ţii căscaţi să nu te zărească nimeni. Dar deodată faci un zgomot! Calci pe o tinichea. Zdrang!! Atunci sentinela strigă: Cine e?? Stai că trag! Care eşti acolo? Şi tu ce spui?? Ei?
EA
De unde vrei să ştiu?
EL
În ruptul capului nu spui cine eşti. Cel mult strigi: Sînt eu, Fernando. E totul în ordine.
EA
Zău?
EL
Da. Şi el ce spune?
EA
Nu ştiu.
EL
El se linişteşte. Zice: Aha, Fernando, tu eşti? M-ai speriat, frăţioare. Iar tu îţi vezi tiptil de drum. Acum ai priceput?
EA
Din cîte am înţeles, tu ai vrea să bat cîmpii ca tine?
EL
Da! Bate-i, bate-i Cristinne! Fă asta pentru mine. Nu pentru mine. Pentru noi. Să vezi cum trecem de uşor de încercuirea asta blestemată!
EA
Mă rog... Să încep?
EL
Începe iute, Cecilia. Acuşi se face ziuă.
EA
Vai, Ahile, scumpul meu cumnat! Oare de ce îţi este atît de rău în astă seară? Nu cumva ai mîncat plăcintă de coacăze?? De ce? De ce nu te-ai ferit!? Nu ştiai că ai stomacul delicat, că sămînţoasele te pot ucide?? Ah! Cum ai fost atît de imprudent chiar în preziua aniversării tale? Ce zici. O fi bine?
EL
Perfect. Dă-i înainte.
EA
Sînt atît de tristă, Rafael! Rum am putut să nu am grijă sî las la îndemîna ta o mîncare atît de toxică. Trebuia să îmi închipui, sărmanul de tine, că vei gusta şi astfel o să mori.
EL
Nu te osîndi, Antigona. Probabil aşa au vrut zeii şi ursitoarele.
EA
Oh, nu. Nu, Mihail Feodorovici, o să te faci bine. O să chem un doctor. Cel mai bun doctor. Te va vindeca el, cu siguranţă.
EL
Aş, Rixi! Ce doctor?! Mai bine trimite după popă.
EA
Vai, cît suferi! De ce nu pot eu să mor în locul tău?
EL
Vezi? Observi? Încercuirea începe să slăbească.
EA
Ce să-ţi mai fac eu, Zunis!?. Ce să-ţi aduc? Nu mai pot suporta să văd cum te roade sucul acid de coacăze.

EL
Nimic, Julieta. E prea tîrziu. Promite-mi doar că n-o să mă uiţi.
EA
Cum aş putea să te uit, Lorenzo, bunul meu văr? Ce zici? Nu-i prea de tot dacă îţi spun văr?
EL
Deloc. E chiar mai bine. Cu cît sînt mai murdare boarfele, cu atît le scotocesc paznicii mai puţin. Hai că mai e un pic. Vezi ce bine e cînd luptă doi în loc de unul? De ce nu te-ai dat de partea mea de la început?
EA
Vreau să-ţi mărturisesc un lucru, iubitul meu Partenie. Te-am înşelet de patrusprezece ori. Aş dori atît de mult să scapi, încît mi-aş tăia braţul drept pentru asta. Dar dacă va fi ca otrava asta blestemată să te răpună, măcar să ştiu că m-ai iertat. Mă căiesc! Fii generos cum te ştiu şi dezleagă-mă.
EL
Fii iertată, Bellona! Chiar de m-ai fi înşelat de o mie de ori, sufletul meu nu te-ar fi osîndit.
EA
Cînd mă gîndesc la mîna ta fină care cu atîta delicateţe ciugulea coacăzele din plăcintă... Cînd mă gîndesc la privirea ta naivă care nu a ştiut să ocolească spurcata buruiană... La intestinele tale dragi, acum perforate... Zic bine?
EL
Minunat, Agripina! Îmi uşurezi trecerea în infinit. Acum te las cu bine!
EA
Bunicule, nu!!
EL
Fără lacrimi, Celestina. Sînt împăcat. Poate că otrava aia de plăcintă nu a fost decît o lovitură meritată a soartei. Am fost rău. Am minţit, am furat, am fumat... Vezi? Vezi?? Luminile se depărtează, acum vom scăpa de ticăloasa asta de anxietate. Aproape am scăpat.
EA
Mai spun?
EL
Dar cum? Continuă.

EA
Ei bine, Panaiotachi, să ştii că eşti pe ducă. Şi totuşi uit ce mi-ai făcut. Uit serile cînd veneai acasă mirosind a vin şi femei, uit urmele de ruj, uit vînătăile pe care mi le-ai făcut cu şicul de la baston. Eu sînt o damă bună! Şi să mai ştii dumneata că te-am iubit. N-am făcut bine, dar te-am iubit cu patimă. Chiar dacă tu ai fost un pastramagiu. Te uit şi te iert. Mori în pace! Pa!

EL
Excepţional! Dacă începei aşa am fi fost acum departe. Îţi dai seama unde am fi ajuns? Da, Roza, am fi fost dincolo de porţile acestei nopţi. Eliberaţi! Însănătoşiţi de noi înşine!
EA
Prea tîrziu, Radamante! Tu vei fi doar un fum.
EL
Un duh, dar lîngă tine, Kira!
EA
Să nu te mai aud. Uite unde mai adus. M-am prefăcut atît, că nu mai ştiu nici cum mă cheamă!
EL
Aşa-aşa! Vertijul! E semnul că am depăşit orice încercuite. Acum simţi? Simţi că eşti cine nu eşti? Îmi dai dreptate? Eşti lămurită, biată Consuela!?
EA
Mai du-te naibii, Giancarlo! Eşti un farsor.
EL
Dar nu mă cheamă Giancarlo!
EA
Oricît te-ai preface, Sigfried! Pentru mine eşti acelaşi mîncător de coacăze verzi!
EL
Eu??
EA
Tu unchiuleţule. Tu, Grgor! Ce te mai ascunzi după degete!? Te îndopi cu plăcinte şi apoi tot tu te miri că ţi-e rău! N-ai decît să crăpi!
EL
Ţigară, Lotte!
EA
Na! Fumează, blestematule.
EL
Ce bine mă simt! Cînd te prefaci aşa, frînele slăbesc!
EA
Mă prefac? O să vezi tu pe naiba! Romulus! O să te căieşti pentru necredinţa ta!
EL
Sînt vindecat! Desprejmuit! Ce mult m-ai ajutat, Carmencita!
EA
Euforia ultimă! Simplă iluzie... Eşti terminat, Wolfgang.
EL
(îi cuprinde gîtul cu mîinile) Euforia ultimă? Oh, Liana, dulcea mea iubire, ce mult m-ai ajutat. Arta ţi-a fost atît de mare. Ce repede am trecut!

EA
Haide, Julien! Nu te amăgi! Oale şi Ulcele!
EL
Ultimele posturi! (o strînge de gît) Trecem! (o strînge de gît mai tare).
EA
(horcăind) Sigur, Erasm! Treci! Mai ai numai o clipă, frăţior vitreg!!
EL
(o strînge de gît definitiv, o omoară, ea atîrnă moartă în scaun)
Gata. Aşa... Biata Victoria... Ce liniştită doarme. Ca un copil, draga de ea. Emoţiile furişatului au dat-o gata. (ridică pleoapa să se convingă) Ei, bătrîne Cosimo, ai făcut-o şi pe asta! (Strigă spre culise) Hei, Miţo! Mîine la prînz să-mi faci nişte plăcintă de coacăze! Grozav mi-e poftă! Şi pune nişte Muzică!

MUZICA PORNEŞTE VIJELIOS. ÎNTUNERIC

(reprezentată în lectură publică în anul 20007. El - George Mihăiță, Ea - Delia Seceleanu, a făcut parte din volumul „Mephisto” (1993))