Căderea Bastiliei (1998) - Fragment

1.

Într-o bună dimineață, cînd Aldu Rădulescu se trezi în patul sau după o noapte de vise stridente, se pomeni prefăcut într-o insectă scîrboasă. Se simțea un gîndac, o coropișniță, un vierme nenorocit. Se vedea enorm și se simțea monstruos.
Ce-i drept - băuse în ajun. O cronicăreasă de doi bani, mică, strîmbă și cu fundul mare, îl înjurase în cea mai importantă și mai căcănărească revistă literară. Spunea că e vulgar, primitiv și că facuse concesii unui stil de maidan împins la asta de editor. Astfel că romanul lui nu era decît un surogat de duzină.
Aldu Rădulescu, om cu pușcăria făcută, nu se ofensa usor. Cîți pumni încasase el, cînd fusese boxeur la Vointa și urcase în ring pentru două kile de tacîmuri de pui... Dar faptul că o papagaliță de filologie îl rădea pe el, bărbat cu experiență, care spălase moarte la medico-legal cu ora, și-l punea la remorca editorului, asta-i răsucise mațele și-i prilejuise consumul a vreo 600 de vodcă.
El scrisese ce simțise, editorul n-avea ce să-l învețe în materie de măscări. Acela, tot un pîrlit de aristocrat, se lauda degeaba că regulase jumătate de București. Nu izbutise nici cinșpe la sută, dar se dădea mare. Gîndul că asemenea coconaș crescut în puful cenaclurilor, care nu aflase în viața lui cum arată o țigancă din Rîmnicu Sărat pe dinauntru era banuit că
i-a fost mentor îi întorcea lui Rădulescu stomacul. Sau poate era numai vodca.
Se ridică din pat scîrbit de viață și totuși se spălă, se rase. Apoi ieși din casă și, cu ultimii bani, cumpără de la colț o garoafă roșie. Trăgînd pe nas mirosul ei piperat, intestinele i se mai liniștiră.
Aldu porni spre centru călcînd crăcănat și cu sictir.
Cînd ajunse în clădirea monumentală în care se pripășiseră foile literare, mustăciosul se simți, că totdeauna, un pic stingherit. Parchetul uzat, prăfos și dat cu petrosin îi amintea de școală, singura instituție pe care, alături de miliție, o detestase veșnic.
Ferestre mari pe o latură, uși aliniate pe alta. Îi veni să scoată un Carpati dar se stăpîni. Ce para mă-sii! Un autodidact nu strînge bucile într-o situatie ca asta, își zise. Apoi intră sfios, cocoșat de umilință cu umerii mari adunați în față.
În redacție era pustiu. Soare de primăvară. Hîrțoage, masini de scris, reviste vechi. Rahaturi! Într-un colt, la un birou de plăci aglomerate redactorița Alteea Fleciu aruncase în sertar trusa de manichiură auzind că vine cineva.
Cînd îl văzu pe criminal, cu ochii micsorați de timiditate, cu capul dat spre dreapta, adus de spate ca Richard al Treilea, se gîndi mai întîi să fugă. +tia cine este. Trivialul, scabrosul. Pășea spre ea ca o dropie șontoroagă ascunzînd ceva la spate. Garoafa.
- S-a rupt mîna ! bolborosi prozatorul. Se poate ?
Copila se ridicase în două. Se uita cam îngrozită dar nu fără un fior masochist . Doamne, ce-o să-i facă !
Perversul își umezi buzele și își îndulci zimbetul unsuros. Tuși scurt ca să-și mascheze sughițul.
- Săptămîna, domnișoară, îngăimă el repezit. Sunt Aldu... Apoi privi rușinat la podele.
Cînd mardeiașul tirși trei pași spre birou fătuca, nu se putu opri să nu se tragă nițel înapoi . El îi întinse floarea încet, ținînd-o cu cele două degete îngălbenite de tutun. Pe mutra lui nu se spoise nici un pic de ironie, era doar blegeală naivă.
Vai, se miorlăi romanțierul, ce plăcere i-a făcut că a dat în el, cum s-a mai simțit de rusinat cînd i s-a pus sub nas oglinda rațiunii nemiloase în care s-a văzut așa cum era, o pacoste. Ce-a mai roșit înțelgînd cum îl vor privi de-acum cititorii, artiștii, breasla. Dar nu-i nimic, trebuia să i se spună adevărul în față, pentru că el necioplitul, oricît de vinovat, fusese totuși de bună credință. Editorul îl trădase, îl impinsese în necurățenie pe el, om de mahala, neștiutor de carte dar cu suflet bun. Ba sub pretextul că-i îndreaptă ortografia, îi îngroșase scenele de fu... , adică, pardon, erotice. Acela îi interzisese orice subiect înalt și pur. Măi Aldule, tu vezi-ți de lumea ta, nu te băga unde nu te pricepi. +i-l obligase să se-ntoarcă la sinuciderile de cartier cu sodă caustică, dric la poartă și cai mascati, la tăvăleala de prin grajduri și bomboanele de cincizeci de bani din cornetele de nuntă.
Dar el, nesupus, scrisese în secret și-n paralel și alt roman. Acum, că Alteea îi deschisese ochii, n-o să se mai ducă la satirii ăia care trăiau din reviste cu poze de muieri, nu știa dacă ea le văzuse vreodată, nu-nu, scuturase din cap criticessa.
Acum, că voia să-și schimbe viața și opera în lumina izvorită, chiar așa zisese, izvorîtă, din rîndurile scrise de ea... Acum să-i facă onoarea de a nu mai avea alt îndrumător spiritual decît pe ea.
Alteea, cît ar fi fost de timpită, proastă nu era. Dacă figura de motan vagabond din desenele animate n-ar fi strălucit de sinceritate și jenă ar fi ghicit că face mișto. Dar nimic. Aldu ar fi putut în clipa aia să se angajeze la orice teatru. Și cît mai lipsea pînă la perfecțiune era umplut de prezența lui de bărbat, mare dar costeliv, mirosind a lavandă, Carpați și alcool ca o cîrciumă de barieră duminica. Ori în așa local Alteea nu intrase nicicînd . Izul ei îi dădea amețeală, o apuca de hormoni.
Acceptă să meargă cu el la o cafea într-un loc din Piata Amzei. Aldu avea acolo un fost coleg de lot de juniori care-i dădea pe datorie.
Băuse cafeaua bună din ceasca groasă și mare, ca pentru zarzavagii sculați la patru dimineața, mirosise fumul din țigările infecte ale prozataurului care le sugea cu deliciu. (E pachet ultimul de Sfintu Gheorghe pe care-l mai am). Dar înainte de asta , pe scările răsucite de la reviste, cum cobora în spatele ei, Aldu îi șoptise :
- Cînd am citit cum mă făceai albie de porci, ce mult te-am iubit.
Băusera, plecaseră. Aldu voia atunci, pe loc, să-i citească vreo cîteva pagini din celălalt roman iar ea să le și îndrepte pe calea cea bună a literaturii adevărate.
O fi fost ea Alteea, bătuta-n cap, dar tot înțelesese pe jumătate despre ce putea fi vorba și își zisese: ce-o fi o fi. Porniseră spre Romană, pe lîngă Căderea Bastiliei unde era sălașul de creatie al lui Aldu. O mansardă poetică și pitorească.
Mincină ordinară, bineînțeles. Era numai o chichineață mizerabilă pe care Aldu o folosea cu schimbul cu însuși amicul și editorul lui după ce acesta o apucase de la alt romancier. Acela aducea pe-acolo fufe literare mințindu-le că preluase prepeleacul în adolescență de la însuși Bătrînul Nichita care, cică, scrisese tocmai pe acel loc două nemuritoare poeme autobiografice de mansardă , cutare și cutare, le știi.
Ba chiar se iscălise pe un perete dar un tîmpit de amic din Ploiești, cînd venise pe-acolo ștersese autograful sub pretext că marele bard fusese un colaboraționist care făcuse de rușine urbea lor natală.
Mare belea avuseseră toți în cămăruța aceea cu closet pe hol, unde apa nu urca decît trei ore pe an, pe înti ianuarie, între șase și nouă dimineața . Nu era dată de la Dumnezeu să nu se trezească cu bătăi în usă de la proprietar care pîndea zgomotele și reclama chiria de la oricine se nimerea, și de zece ori pe lună dacă era cazul. Care era mai slab de înger, scotea pe sub ușă prețul unei sute de rom și astfel îl gonea pe boșorog. Aldu însă își trăgea pantalonii și ieșea la el promitindu-i că-l aruncă pe scări. Avea vocea catifelată dar foarte fermă și era singurul care obtinea rezultate. Predecesorul lui, Rafael Robănescu facuse odata o criză de isterie în regulă ba, se pare, îl pocnise nițel pe moș, dar tot nu-l potolise decît cu o mie de lei imprumutată de la gagică, bani pe-atunci.
Scîrbit de incident, pasase lăcasul divinului critic și editor. Acela avea bani destui dar se zgîrcea și, în loc de parale, îi strecura nechematului cîteva reviste cu muieri dintre cele pe care le tipărea. Mamelucul bombănea, dar pleca să le vindă și să scoată măcar de-o cinzeacă. Pe Aldu, magnificul teoretician îl tolera ca partener neuitînd să-i ceară mereu, formal, jumătate din chirie. Boxeurul jura că o să-i dea cel tirziu pe 15, acum n-are. Celălalt nici nu trăgea nădejde, voia doar să-l știe obligat la recunoștință.
De data asta, în mod excepțional, deținătorul mansardei nu se arătă. Aldu o instalase pe urîtă pe un scăunel. El se așezase pe pat chircit de timiditate ca mumiile din Peru. Îi turnase minciunile cu Bătrînul Nichita și poemele sale iar dălăcuca, voind de fapt să-l creadă, îl și crezu. Apoi mîzgîlitorul scoase o sticlă ascunsă într-un dulăpior schiop. Era rom Havana, adus de editor mai demult și lăsat de izbeliște că el, măcar atîta calitate avea, nu bea deloc.
Gîlma de fecioară scîrbăci licoarea cu fasoane, dar bău. Aldu trase și el un gît simțind că se mai limpezește. În schimb, neobișnuită, monstrișoara filologică prinse a micșora ochii. Spirtul i se vărsase în sînge. La moment, scriitorul crăcănat începu să facă distincția dintre literatură și viață, cu accent pe cea de-a doua, și să puna laba, spre a fi mai convingător pe umărul scorpiei.
Și-așa, vorbind de-ale vieții, numai ce-i scăpă un deșt “peste zona interzisă“ cîntată de poeti. Principesa Burgundiei se scifoză toată, ca o bivoliță pitică și uită să protesteze. Lansă în schimb un citat franțuzesc din care pumnagiul întelese doar cuvîntul “dessous”. Încurajat, se porni pe rîs și, aplecîndu-se înainte, numai ce-și lăsă palmele pe genunchii ei.
Moment psihologic, ce mai ! Tipa se ridică, Aldu sări și el în picioare, dar locul strîmt nu permitea decît lipire. Aerul se încinsese, în chițimie mirosea a curte interioară cu șobolani.
- Veața, gîjîi hăndrălăul, veata trebe scrisă. Da' și literatura... Aoleu ! +i literatura trebe trăită, dom'șoară !
- Cum ? nu mai știu aia ce zice.
- Aoleu, micută domnișoară, mă vai că așa.
+i, nici ună nici doua o apucă de mijloc, de umeri iar ființa aceea se pierdu printre simțuri. Aldu însă, nu și nu. Lucid. Se răzbuna, bestia, și nu-i tăcea gura o clipă.
- Haida, zicea. Ce-ai rămas așa ca ingerul de ghips? Dă-i apă că moare intrusul.
Îi făcu fetei un curs de proză să-l tină minte. O dădu prin “Răscoala” și “Groapa”, o luă la filozofie subțire, ca la interbelici, fără să uite să-i spună din cînd în cînd “fă“ pentru contrast.
Dar, ce trebuia să recunoască, se descurca binișor Bisisica.
-D-asta m-erai, tu-ți Balzacu' mă-tii, se înduioșă el. Hai s-o sărim p-asta cu Princepele.
Cu conștiinta hărtănită, contessina cazu pe canapea. Aldu stătu pe scaun, bîjbîi după sticlă, apoi apucă un Carpați. Dădu să scapere. Cînd colo, trăgînd o privire, o văzu pe nenorocită albă, moale, cu ochii închiși.
Leșinase, murise ? Dracu-nțelegea. Nu-i simțea pulsul. Ori unde naiba se lua pulsul ? Belea. Nu părea că-ncepuse a se răci, dar parcă poți să știi. Gata ! Aldu se vedea în dubă. Nu-i era lui de Jilava, dar destinul literar ?
Îi dădu ușurel o palmă. Două. știa că are mînă grea. Asta - nimic. Încercă să-i toarne pe gît niște rom. Avea dinții încleștați. Îi veni apoi să fugă. I-o mai fi bătînd inima aia ? Puse urechea pe pieptul altfel bun la pipăit. De spaimă nu auzea nimic. Pe prima pagină o s-ajungă, unde nu-i apăruse mutra niciodată.
De ce morții mă-sii se făcuse el scriitor ? Mai bine rămînea paznic de noapte. Acum ar fi fost bodyguard. |îțele diafane ale pocitei nu mai tresăreau deloc. Să deschidă fereastra ? Să sară ?
Noroc că se milostivi Dumnezeu. Altfel tînără, deși puțină la trup și minte, floriceaua trecuse șocul. Simțind capul transpirat pe piele și tremuratul mustății pe coaste, își vîri mîinile în părul barbarului. Acela trase un oftat de ușurare de-i încinse leșinatei tot trupul și-o trezi de-a binelea.
-Porcule, graseia mîngîietor înviata. Porcule... Ești un porc.